Cum a devenit Stalin... Stalin? Sau, mai precis: Cum a devenit Iosif Vissarionovici Djugaşvili – nepot de şerbi, fiul unei spălătorese şi al unui cizmar semianalfabet – Generalissimo Stalin, unul dintre cei mai brutali criminali din istorie? Cum a devenit băiatul născut într-un obscur orăşel georgian dictatorul care a ajuns să controleze jumătate din Europa? Cum a devenit tînărul cuvios care a pornit pe calea preoţiei cel mai zelos ateu şi ideolog marxist?

Sub influenţa lui Freud, mulţi biografi ambiţioşi – precum şi psihologi, filosofi şi istorici – au căutat aceste răspunsuri în copilăria lui Stalin. Aşa cum fanatismul lui Hitler a fost „explicat” prin modul în care acesta a fost crescut sau prin viaţa sa sexuală, tot aşa cruzimea psihopată a lui Stalin a fost atribuită tatălui care, după cum însuşi Stalin declarase, „l-a bătut fără milă”, sau mamei care ar fi avut o aventură cu un preot. Alţii iau în considerare accidentul care l-a lăsat pe Stalin cu un handicap la o mînă, vărsatul de vînt care i-a lăsat faţa plină de cicatrici sau defectul din naştere la picior, el avînd două degete lipite – defect considerat semnul diavolului.

Şi politica i-a influenţat pe biografii lui Stalin. În timpul vieţii sale, simpatizanţii săi l-au transformat în supererou, în timp ce adversarii s-au lăsat şi ei conduşi de prejudecăţi. Troţki, cel mai aprig duşman al lui Stalin, a fost, de departe, cel mai influent critic al dictatorului. Stalin, aşa cum îl vedea Troţki, era lipsit de spirit şi strălucire, era un provincial needucat care obţinuse puterea prin manipulări birocratice şi violenţă. Mai presus de toate, Stalin era trădător care îl trădase mai întîi pe Lenin, apoi şi cauza marxistă. Acesta era un portret care avea un scop clar: să-i inspire pe troţkişti să rămîne fideli revoluţiei sovietice „care ar fi putut fi” – dacă Troţki ar fi ajuns la putere în locul cinicului Stalin.

De la deschiderea arhivelor sovietice în anii '90, au început să apară aceste relatări politizate şi psihologizate ale vieţii lui Stalin. Politica încă influenţează modul în care Stalin este amintit: în ultimii ani, liderii ruşi au minimalizat crimele lui Stalin împotriva propriului său popor, celebrînd în acelaşi timp cucerirea militară a Europei. Însă disponibilitatea miilor de documente cîndva secrete şi a memoriilor şi corespondenţei ascunse a făcut posibil ca istoricii serioşi să poată scrie acum adevărul.

Bazîndu-se pe relaţiile avute la Tbilisi şi Moscova pentru al său volum, Tînărul Stalin, istoricul şi jurnalistul Simon Sebag Montefiore, spre exemplu, oferă un portret al dictatorului ca tînăr instigator, Lothario, poet şi pamfletar – nu tocmai birocratul lumpen din imaginaţia lui Troţki. Săpînd adînc în colecţii de arhive obscure, savantul rus Oleg Khlevniuk a produs relatări extraordinar de detaliate ale evoluţiei PCUS din haosul revoluţiei în ceea ce avea să devină, eventual, stalinismul. Cărţile lui Khlevniuk – alături de scrisorile editate ale lui Stalin către doi dintre tovarăşii săi, Viaceslav Molotov şi Lazar Kaganovici, precum şi alte zeci de documente publicate privind istoria Gulagului, a colectivizării, a foametei ucrainene, a KGB-ului – arată că Stalin nu a creat dictatura sovietică prin simple şiretlicuri. Şi nici nu a făcut-o singur. El a fost ajutat de un cerc apropiat de oameni la fel de dedicaţi „cauzei”, precum şi de mii de fanatici ofiţeri ai poliţiei secrete.

Stalin în 1000 de pagini

Într-o biografie excepţional de ambiţioasă – primul volum dintr-o viitoare trilogie ne poartă de la momentul naşterii lui Stalin, în 1878, pînă în 1928, în aproape 1000 de pagini – Stephen Kotkin, profesor de istorie la Princeton, îşi propune să sintetizeze aceste lucrări, precum şi munca altor sute de specialişti. Ţelul său în Stalin este de a îndepărta pînzele de păianjen şi mitologia din istoriografia sovietică pentru totdeauna. Îi respinge pe freudieni din prima, argumentînd că nimic din viaţa timpurie a lui Stalin nu a fost neobişnuit pentru bărbat de vîrsta sa şi în acel context. Serghei Kirov, unul dintre membrii cercului interior al lui Stalin, a crescut într-un orfelinat după ce tatăl său alcoolic şi-a abandonat familia, iar mama lui a murit de tuberculoză. Un altul, Sergo Ordjonikidze, şi-a pierdut ambii părinţi pînă la vîrsta de 10 ani. Tînărul Stalin, în schimb, avea o mamă care, în ciuda mediului din care provenea, era ambiţioasă şi energică, mobilizîndu-şi familia în numele fiului său talentat.

Mai mult decît atît, spune Kotkin, tînărul Stalin s-a remarcat în Tiflis-ul de la sfîrşitul secolului al XIX-lea nu pentru că era un bătăuş notoriu, ci pentru că era un student remarcabil. Pînă la vîrsta de 16, reuşise să intre la seminarul din Tiflis, „cea mai înaltă treaptă a sistemului educaţional din Caucaz... o rampă de lansare către o universitate din altă parte a imperiului”. Stalin a renunţat eventual la studii, alunecînd către lumea întunecată a politicii de extremă-stîngă, dar a rămas o personalitate carismatică. În Baku, unde merge în 1907 ca agitator în rîndul muncitorilor petroliferi, el s-a implicat în „luarea de ostatici pentru recompense, activităţi mafiotice şi piraterie”, precum şi în asasinate politice. A tot intrat şi ieşit din închisoare, demonstrînd o abilitate specială pentru evadări dramatice şi adoptarea unei game variate de pseudonime şi deghizări.

Treptat, Kotkin construieşte argumentaţia pentru interpretarea destul de diferită a lui Stalin, precum şi a altor cîteva lucruri. Realizarea cea mai importantă a cărţii, precum şi principalul său defect, este scopul său (prea) vast: Kotkin şi-a propus să scrie nu doar viaţa lui Stalin, în varianta sa definitivă, precum şi istoria definitivă a prăbuşirii imperiului rus şi a creării, în locul său, a imperiului sovietic. Pînza sa e aglomerată de detalii din vieţile lui Bismarck şi Mussolini, precum şi din vieţile unor politicieni ţarişti – Serghei Witte, Piotr Stolîpin, Piotr Durnovo, a ţarului şi ţarinei, şi – bineînţeles – despre Lenin, Troţki, Nadejda Krupskaia, Nikolai Buharin, Felix Dzerjinski ş.a.

În ajunul Revoluţiei Ruse, Stalin se apropia de 40 de ani şi nu realizase încă nimic în viaţă

An după an, criză după criză, iese la iveală imaginea dezvoltării intelectuale ale lui Stalin. E un lucru uşor de trecut cu vederea, dar în ajunul Revoluţiei Ruse, Stalin se apropia de 40 de ani şi nu realizase încă nimic în viaţă. Nu avea bani, o rezidenţă permanenţă şi nici o profesie în afară de cea de analist, ceea ce însemna că scria articole pentru diferite publicaţii ilegale. Nu avea niciun fel de pregătire în arta guvernării şi nici experienţă managerială. Lovitura de stat bolşevică din 1917 i-a adus pentru prima dată, lui şi tovarăşilor săi, gustul victoriei. Revoluţia lor puţin probabilă – rezultat al pariurilor riscante ale lui Lenin – le-a validat ideologia obscură şi fanatică. Mai mult, le-a adus securitate personală, faimă şi o putere cum nu cunoscuseră niciodată.

Ca rezultat, cei mai mulţi dintre liderii bolşevici au continuat să caute îndrumare în această ideologie, iar Stalin nu a fost excepţia de la regulă. Ulterior, outsiderii vor asculta neîncrezători discursurile în limbaj de lemn al liderilor sovietice şi se vor întreba dacă aceasta chiar erau sincere. Răspunsul lui Kotkin este da. Spre deosebire de cinicul needucat din imaginaţia lui Troţki, adevăratul Stalin a motivat absolut fiecare decizie folosind limbajul ideologic, atît în public, cît şi în privat. Este o greşeală să nu luăm acest limbaj în serios, căci este un ghid excelent către gîndirea lui Stalin. De cele mai multe ori Stalin făcea exact ce spunea că face.

Mai ales în domeniul economic. Bolşevicii, scrie Kotkin, erau motivaţi de „o combinaţie de idei sau moduri de gîndire, în special profunda antipatie faţă de pieţe şi toate lucrurile burgheze, precum şi de metodele revoluţionare în care totul era permis”. Imediat după revoluţie, aceste convingeri i-au împins să scoată în afara legii comerţul privat, să naţionalizeze industria şi să confişte proprietăţile, să ia grînele de la ţărani şi să le redistribuie la oraşe – toate aceste politici avînd nevoie de violenţă pentru a fi implementate. În 1918, Lenin însuşi a sugerat că ţăranii ar trebui forţaţi să-şi dea grînele statului, iar cei care refuză să fie „împuşcaţi pe loc”.

Deşi unele dintre aceste politici, inclusiv rechiziţia forţată a grînelor, au fost abandonate temporar în anii '20, Stalin le-a reinstituit la sfîrşitul deceniului, chiar extinzîndu-le. Nu e mirare: ele erau consecinţa logică a tuturor cărţilor pe care le citise şi a tuturor argumentelor politice pe care le-a avut vreodată. Stalin, aşa cum ni-l arată Kotkin, nu era nici un birocrat monoton, nici un proscris, ci un om modelat de aderenţa rigidă la o doctrină puritanică. Violenţa sa nu era produsul subconştientului, ci a angajamentului bolşevic la ideologia marxist-leninistă.

Această ideologie i-a oferit lui Stalin un profund sentiment de siguranţă în faţa provocărilor politice şi economice. Dacă politicile destinate să producă prosperitate creau în schimb sărăcie, putea fi găsită întotdeauna o explicaţie: teoria fusese interpretată greşit, forţele nu erau corect aliniate, oficialii făcuseră o greşeală. Dacă politicile sovietice nu erau populare, nici măcar printre muncitorii, şi asta putea fi explicat: antagonismul era în creştere pentru că lupta de clasă se intensifica.

Orice mergea prost, contrarevoluţia, forţele conservatorismului, influenţa secretă a burgheziei – toate acestea puteau fi învinovăţite. Aceste credinţe au fost întărite şi mai mult de bătăliile distrugătoare din 1918-1920 între Armata Albă şi Armata Roşie. În repetate rînduri, Stalin a învăţat că violenţa e cheia către succes. „Războiul civil, scrie Kotkin, nu a fost ceva care i-a deformat pe bolşevici; dimpotrivă, i-a format, oferindu-le oportunitatea de a dezvolta şi de a valida lupta împotriva «claselor exploatatoare» şi a «inamicilor» (domestici şi internaţionali), conferind astfel un simţ al aparentei legitimităţi, urgenţe şi fervori morale metodelor violente.”

Pentru Stalin, războiul civil a fost cu atît mai formativ cu cît i-a dat prima experienţă a puterii executive. În 1918, a fost trimis la Ţariţîn, un oraş situat strategic pe Volga şi locul unei joncţiuni de cale ferate foarte importante. Misiunea sa era de a obţine mîncare pentru muncitorii înfometaţi de la Moscova şi Petrograd – de a confisca grîne, în alte cuvinte, şi de a servi, de fapt, în calitate de „bandit-şef bolşevic”. Pentru a face faţă provocării, Stalin şi-a acordat puteri militare, a preluat conducerea secţiei locale ale poliţiei secrete şi a furat 10 milioane de ruble de la un alt grup de bolşevici. Cînd calea ferată nu a funcţionat aşa cum şi-a dorit el, i-a executat pe specialiştii tehnici locali, numindu-i „străini de clasă”. S-a debarasat de alţi suspecţi de activităţi contrarevoluţionare, spune Kotkin, „nu din sadism sau panică, ci ca strategie politică, pentru dinamizarea maselor”, avertizîndu-şi susţinătorii că inamicii interni ai revoluţiei urmează să însceneze o rebeliune, să recucerească oraşul şi să-l predea Armatei Roşii: „Aici, sub forma unui mic embrion, zăcea scenariul nenumăratelor procese ale anilor '20-'30.”

Aceste metode aproape că au dus la colapsul militar al oraşului Ţariţîn, iar Lenin a fost eventual convins să-l cheme pe Stalin înapoi la Moscova. Dar ei reuşiseră să facă rost de grîne. Iar după sfîrşitul războiului civil, eşecurile militare ale lui Stalin au fost uitate. Ţariţîn a fost ulterior redenumit Stalingrad. Acest tipar se va tot repeta pe parcursul vieţii lui Stalin. De fiecare dată cînd era confruntat cu o criză majoră, Stalin apela la metode ilegale, „revoluţionare”, pentru a o rezolva. Uneori rezultatul era prelungirea şi chiar adîncirea crizei. Dar dacă era suficient de nemilos, în cele din urmă opoziţia dispărea.

Primul volum al lui Kotkin se încheie cu anunţul lui Stalin privind decizia de colectivizare a agriculturii sovietice. Punerea în practică a acestei politici va presupune dislocarea, arestarea şi, în cele din urmă, înfometarea artificială a milioane de oameni, rezultînd în triumful politic absolut al lui Stalin.

În Occidentul contemporan, presupunem adesea că cei care comit asemenea violenţe în masă sînt nebuni sau oameni iraţionali, dar după cum povesteşte Kotkin, Stalin n-a fost nici una, nici alta. Iar în felul său, idea unui Stalin ca om raţional şi extrem de inteligent, sprijinit de o ideologie suficient de puternică pentru justificarea morţii a milioane de oameni, e încă şi mai terifiantă. Înseamnă că ar trebui să luăm mai în serios declaraţiile politicienilor ruşi care, recent, au dat argumente pentru folosirea armelor nucleare împotriva statelor baltice, sau liderilor ISIS care cer moartea tuturor creştinilor şi evreilor. Doar pentru că limbajul lor este, pentru noi, ciudat, asta nu înseamnă că ei, şi cei care îi urmează, nu-l consideră convingător, sau că nu-şi vor urma logica pînă la capăt.

O recenzie de Anne APPLEBAUM,

Historia.ro