La marginea vieţii...

Ca să ajungi la locul despre care vom vorbi, să mergi pe jos ar ocupa prea mult timp, autobuzele circulă destul de rar, pe cînd microbuzul te deplasează foarte repede şi confortabil. Dar numai parcurgînd acest drum pe jos îţi dai prea bine seama cît de departe se află de la ceea ce am obişnuit să numim „viaţă normală”. Pentru majoritatea chişinăuienilor acest loc nu există. Dar dacă şi există, atunci ca un subiect de discuţie foarte controversat, trist şi mistic. Subiectul la care vom medita este unul în care bucuriile modeste omeneşti brusc se termină, locul lor fiind ocupate de o disperare adîncă şi perspective îndoielnice.

Perspective sociale a multor suflete omeneşti, care au ajuns în aceeaşi situaţie, sub acelaşi acoperiş

În popor acest, loc este numit simplu şi convingător – „Costiujeni”. În realitate, e Spitalul Clinic de Psihiatrie, ce se află la marginea Chişinăului. Cuvintele „Costiujeni” şi „Psihiatria” au devenit sinonime, în care se reflectă mentalitatea celui care le utilizează. Pentru majoritatea orăşenilor, Spitalul de Psihiatrie întotdeauna a fost, şi probabil va rămîne, un loc enigmatic, misterios, iar cei ce se tratează acolo sînt oameni deja de altă calitate, maximal marginalizaţi de societate.

Numai cel ce are posibilitatea de a cunoaşte această instituţie aşa cum ea este, zi de zi, în mici amănunte, poate să-şi dea prea bine seama cît e de mare diferenţa este între ceea ce se vorbeşte şi se ştie despre acest locaş şi ceea ce reprezintă el în realitate. Veşnic ascunsă, aproape pentru toţi, excepţie fiind doar pacienţii şi cei care îi tratează, adevărul acestei dintre zidurile acestei instituţii este altul!

Restul societăţii niciodată nu a avut şi nici nu are acces la adevăr, care întotdeauna este încuiat şi bine păzit. Motive, probabil, sînt destule. Rudele şi prietenii, care îşi vizitează „nenorociţii” nu au de unde să ştie cît le este de „bine” apropiaţilor săi dragi, avînd posibilitatea de conversare maximum o oră în timpul zilei şi nu în toate cazurile.

Mai corect ar fi, pentru început, să înţelegem cum un om sănătos ajunge la statutul de pacient psihic şi cine poartă răspunderea de această „transformare” – mai mult, mai puţin sau nimeni nu este vinovat, ci doar însuşi pacientul şi... viaţa.

Acesta ar fi cel mai simplu răspuns la întrebarea pe care ne-o punem, dar, totuşi, sîntem foarte departe de adevăr. Viaţa omului întotdeauna a fost şi, probabil, va rămîne un univers foarte complicat. Responsabilităţile cotidiene cresc proporţional cu progresul tehnologic. Logic, ar trebui să fie invers. Prima ţintă al acestui absurd devine sufletul uman, care este tot mai fragil în faţa transformărilor prea „apăsătoare”. În cazul unui caracter prea sensibil la nedreptăţile sociale, care deja au trecut orice măsură a limitărilor, posibilitatea declanşării unei maladii psihice devine cît se poate de reală. Cu cît sînt mai pronunţate în om trăsăturile ce ţin de căutarea idealului şi a adevărului social, cu atît mai evidentă este posibilitatea de a nu rezista în faţa „presiunii absurdului”, care este înconjurat de absurdul „normalităţii”.

Luptînd cu înverşunare împotriva realităţii nepăsătoare, un suflet fragil şi sensibil cedează şi, parcă, dispare...

Aşa apare lumea iluziilor patologice şi a visurilor mistice, în care omul, deja afectat psihic, este „autoprotejat”, adică bine ascuns de subconştient, de realitate, care l-a „adormit”, ca să nu o poată vedea, aşa cum este ea. Astfel, omul devine patologic distanţat de societate, interesele lui fiind egale cu zero.

Iluziile mistice învăluie tot ce înconjoară individul în realitatea exterioară. Autoamăgirea benefică” tinde permanent de a se aprofunda în „colţişoarele” cele mai îndepărtate şi ascunse ale sufletului, acolo unde totul decurge conform legilor strict conturate, perfect auto-ajustate, de nimeni încălcate.

E o „capcană” în care sufletul nimereşte benevol. Deja este o dependenţă, ca drogul, care cere, în permanenţă, o stare plăcută, plină de culori hipnotizante, dar absolut lipsită de sens. Dependenţa de drogul iluziilor patologice devine, cu trecerea timpului, tot mai pronunţată şi atunci din fosta personalitate nu rămîne mai nimic. Cu excepţia speranţei şi credinţei că cineva va întinde o mînă de ajutor! Şi, într-adevăr, ajutorul vine imediat, ca o minune, în care deja nu ai curajul să mai crezi. Ajutorul atît de aşteptat îl acordă oamenii care şi-au asumat angajamentul de a salva sufletele afectate de maladia psihică, readucîndu-le cu greu, dar insistent, din prizonieratul iluziilor mistice în starea de fericire şi dragoste de viaţă, unde fiecare firicel de iarbă şi rază de soare îţi dă speranţa şi forţa de a prelungi drumul vieţii din plin.

Toţi aceşti salvatori sînt medicii psihiatri, psihologii, asistenţii medicali, sanitarii, bucătarii, lucrătorii spălătoriei, funcţionarii administrativi – într-un cuvînt tot personalul activ al Spitalului Clinic de Psihiatrie din Chişinău.

Aici activează şi medici de diverse specialităţi, care conlucrează în permanenţă cu specialiştii de profil. În cadrul spitalului activează Catedra de Psihiatrie, care, prin aportul său ştiinţific, completează, în mod firesc, procesul de tratament şi reabilitare a pacienţilor.

Regimul zilnic al spitalului este aproape acelaşi, ca şi în spitalele obişnuite, cu excepţia plimbărilor în aer liber, care se desfăşoară sub supravegherea personalului din secţie, în orele strict rezervate. Sînt şi excepţii. Atunci cînd pacientul ajunge să fie într-o stare satisfăcător stabilă, i se permite să iasă în aer liber, atunci cînd doreşte, fără supraveghere.

Această prioritate este numită „regim liber”. Pacienţii cu o purtare exemplară şi o stare de sănătate satisfăcătoare au dreptul să ajute la bucătărie, să participe la lucrări de salubrizare pe teritoriul spitalului. În eparhia nescrisă a instituţiei, aceşti pacienţi se simt onoraţi şi stimaţi într-un mod deosebit de colegii săi.

Evident că aceşti pacienţi sînt permanent stimulaţi pentru a deveni cît se poate de rapid sănătoşi mintal. În orele stabilite, pacienţii sînt vizitaţi de rude şi prieteni, care îi încurajează spiritual şi le îndulcesc sufletul cu bucate mai deosebire decît cele din spital. Cu acordul şefului de secţie, pacienţilor cu o stare de sănătate satisfăcătoare şi cu o purtare exemplară li se permite să-şi petreacă zilele de sîmbătă şi duminică la domiciliu, în grija familiei, urmînd cu stricteţe tratamentul stabilit de psihiatru. Aceste două zile petrecute în atmosfera familiei poartă un caracter de reabilitare psihologică. Procesul de tratament este completat de activitatea atelierelor de muncă, unde pacientul îşi poate alege o ocupaţie profesională conform dorinţei şi abilităţilor personale.

E important de menţionat că oricine poate deveni pacient al Spitalului de Psihiatrie, indiferent de statutul său profesional şi locul pe care îl ocupă în societate. Istoria umanităţii consemnează destule cazuri în care au devenit pacienţi ai Spitalelor de Psihiatrie oameni celebri ca Van Gog, Mihail Fedotov, Paulo Coelho etc. Însă, în istorie, a rămas doar valoarea operelor lor.

Întotdeauna oamenii cu capacităţi intelectuale deosebite sînt cei mai expuşi în faţa maladiilor psihice, genialitatea fiind o formă specifică devierii spirituale.

Maladia psihică nu e un viciu.

Adrian VEDRAŞCO,
psiholog