La început a fost cuvîntul. Şi-apoi, la un moment dat, a fost inventat telefonul. Una dintre acele invenţii care deschid noi ere, care schimbă radical ritmul vieţii şi percepţia asupra timpului şi spaţiului – nu chiar ca-n teoria relativităţii restrînse, dar orişicît. A trecut bine de aniversarea centenarului, a fost vechi şi a fost nou, dar a fost mereu prezent, aproape indispensabil pentru mii, zeci de mii, sute de mii, milioane, miliarde de oameni. Aşa a fost să fie. Telefonul a fost veriga esenţială, deloc slabă, în dezvoltarea lanţului tehnologiilor de comunicaţii. La început, ca în orice început, nimeni nu l-a luat în serios. Apoi mulţi s-au certat – în instanţă, nu în glumă – pentru inventarea, îmbunătăţirea şi răspîndirea sa. În final, a devenit absolut necesar. Aceasta este istoria scurtă a telefonului, cu oprire acasă la marele maestru de ceremonii: Alexander Graham Bell. 

Prima cucerire a distanţei. Stop

În ianuarie 1815, Generalul Andrew Jackson a obţinut o victorie zdrobitoare în faţa regimentelor britanice care ameninţau oraşul New Orleans. Două, trei săptămîni mai tîrziu, au sosit veşti cum că Marea Britanie şi Statele Unite semnaseră deja pacea, la Gent (24 decembrie 1814). În cele două săptămîni care au despărţit tratatul de pace de bătălia din New Orleans, britanicii au pierdut 2.000 de soldaţi (morţi, răniţi şi dispăruţi). În acest caz, distanţa a fost şi ea un inamic. 

America şi Anglia nu au mai intrat în vreun conflict armat de atunci, dar au hotărît că trebuie să îmbunătăţească mijloacele de comunicare transatlantică. Între timp, oamenii au mai murit doar aşa, pentru că nu ştiau că nu mai e cazul să moară. Abia peste 30 de ani de la încheierea Războiului din 1812 s-a găsit o soluţie cu adevărat dătătoare de speranţă, în 1844, cînd Samuel F.B. Morse a brevetat telegraful. Sistemul de transmitere a mesajului în puncte şi linii a fost cu adevărat revoluţionar, însă nu era uşor accesibil cetăţeanului de rînd. Acesta era nevoit să meargă la un oficiu public şi să plătească un operator pentru a putea trimite o telegramă. 

Cu toate inconvenientele, telegraful a cîştigat mult teren, în timp scurt. Ba chiar s-a reuşit instalarea unui cablu de telegraf pe fundul Oceanului Atlantic. În 1858, Regina Victoria a Marii Britanii a trimis primul mesaj telegrafic transatlantic: „Onorabilului preşedinte al Statelor Unite. Majestatea Sa doreşte să îl felicite pe preşedinte pentru finalizarea cu succes a acestei mari lucrări internaţionale, de care Regina a fost profund interesată”. Dar grandioasa întreprindere a funcţionat doar cîteva zile. Cablul a fost avariat, iar comunicaţiile dintre America şi Europa aveau să rămînă afectate pentru încă nouă ani. 

Telegraful a fost „dinozaurul” erei comunicaţiilor rapide. A fost atît sursa – căci telefonul s-a născut din dorinţa de a dezvolta telegraful – cît şi marele competitor al telefonului. Pentru ca, în final, să iasă complet din uz. Dar pînă în a doua jumătate a secolului XIX, companiile de telegraf nu au avut motive de îngrijorare. Din contră, au continuat să se extindă şi să-şi îmbunătăţească serviciile. Declinul avea să înceapă mai tîrziu, în zorii secolului XX. Inamicul încă avea multe etape de parcurs: să se nască, să se dezvolte şi abia ulterior să convingă publicul.

O invenţie şi doi inventatori 

Pe certificatul de naştere al telefonului stă scrisă ziua de 14 februarie 1876. Acesta a fost momentul cînd ideea unui dispozitiv capabil să transmită sunetul prin intermediul electricităţii a fost înscrisă la Oficiul american pentru brevete. Însă lucrurile nu au mers tocmai lin. Întîmplarea a făcut ca invenţia să fie înregistrată de două ori, în aceeaşi zi, la distanţă de patru ore, pe numele a două persoane: Alexander Graham Bell şi Elisha Gray.

Primii au ajuns avocaţii lui Bell, care au cerut un brevet; apoi a venit Gray, care a depus o fişă prin care semnala intenţia de a primi un brevet în viitor. Funcţionarii oficiului nu au văzut niciun conflict între cele două cereri; procesul în instanţă i-a fost favorabil lui Bell, cel care avea deja un dispozitiv gata să fie testat şi dovezi că lucra la această invenţie de mai bine de doi ani. Cel mai valoros brevet din istoria americană – după considerentele mai multor istorici – a fost primit pe 7 martie 1878; la 4 zile după ce Alexander Graham Bell împlinise 30 de ani. Procesul împotriva lui Gray a fost începutul unei lungi serii de situaţii litigioase: după lansarea invenţiei, timp de 18 ani, Bell a fost chemat în numeroase rînduri în instanţă, fiind nevoie să îşi testeze dispozitivul în nu mai puţin de 600 de cazuri separate. De fiecare dată sentinţa i-a fost favorabilă. 

Ascensiunea

În 1876, telegraful era la apogeu, iar compania Western Union deţinea monopolul serviciilor de telegrafie din America. Iniţial, Bell a încercat să vîndă brevetul pentru telefon către Western Union, pentru 100.000 de dolari. Oferta a fost refuzată categoric: „ce ar putea face compania asta cu o jucărie electrică?”, a replicat zeflemitor preşedintele companiei.

S-au căutat, aşadar, noi forme de a promova invenţia. Pasul hotărîtor a fost făcut pe 9 iulie 1877, cînd Hubbard (socrul lui Bell), Sanders şi Bell au pus bazele Companiei de Telefonie Bell. Cu Hubbard administrator, un om de afaceri ambiţios, compania a început imediat să vîndă autorizaţiile pentru stabilirea de linii de telefonie între firme, persoane fizice şi birouri. Promovarea telefonului a fost inspirată şi a cîştigat din ce în ce mai mult teren. Pînă la expirarea brevetului, în 1894, Compania Bell a deţinut monopolul în domeniu. La mijlocul anului 1878, deja avea 10.000 de utilizatori, iar la începutul lui 1881, controla deja 132.692 de telefoane.

Tot în 1878, pe 28 februarie, a fost lansată prima carte de telefon, de către Compania de Telefonie New Haven District, şi a fost instalat primul telefon la Casa Albă, pentru preşedintele Rutherford B. Hayes. De asemenea, acum au început să apară şi noi modele de telefoane – dintre care cel mai cunoscut e telefonul „Butterstamp”, primul aparat care combina transmiţătorul cu receptorul într-o singură unitate care putea fi ţinută în mînă. 

O meserie delicată

Primele staţii telefonice s-au bazat pe comutarea manuală. Operatorul primea cererea verbală şi apoi introducea manual linia în tabloul de distribuţie pentru a o conecta cu cealaltă. Urmînd exemplul companiilor de telegrafie, la început, a fost folosită mîna de lucru a băieţilor în astfel de centrale. Dar au fost înlocuiţi rapid de femei tinere, respectabile şi disciplinate. Motivul schimbării a fost dictat de faptul că administratorii au realizat că femeile sînt mai politicoase şi mai expresive în scurtele conversaţii cu clienţii, în vreme ce băieţii erau mai susceptibili la abuzuri verbale din partea utilizatorilor nemulţumiţi atunci cînd tehnologia nu funcţiona corespunzător. Virtuţile domnişoarelor operator erau elogiate de un angajat al unei companii, în 1881, astfel: „[…] serviciul este mult superior faţă de cel al băieţilor şi bărbaţilor. Ele sînt mai blînde, nu beau bere şi sînt întotdeauna la îndemînă”. 

După o vreme, cu toată graţia în exprimare a operatoarelor, au apărut diverse probleme cu acest sistem al comutării manuale: costurile suplimentare pentru companii, nesiguranţa confidenţialităţii apelurilor, comiterea unor greşeli de către operatori şi numărul limitat de apeluri pe care un operator le putea prelua. Aşa că inventatorii au început să se preocupe de remedierea acestor dificultăţi tehnice. Comutarea automată a fost un pas inevitabil în evoluţia telefoniei.

Între 1879 şi 1898 au fost brevetate peste 86 de sisteme de comutare automată. Majoritatea erau concepute să servească nevoilor oraşelor mici, unde nu se realizau multe apeluri telefonice şi nu se justifica salariul unui operator. Cel mai important dintre acestea a fost sistemul dezvoltat de Almon Strowger, în 1891. Nemulţumit de serviciile sale de telefonie şi suspectînd că operatoarele direcţionau clienţi de-ai săi către un rival, Strowger a luat problema în propriile mîini şi a creat un sistem care putea conecta automat o linie cu alte o sută de linii. 

Competiţie, diversitate, unitate 

În 1894, cînd brevetele companiei Bell au expirat, industria telefoniei a devenit, brusc, populată de numeroase noi companii: în 1894 existau deja 87 de companii independente în America, iar în 1902, peste 6.000. În mai puţin de zece ani de la expirarea brevetelor, Compania Bell pierdea monopolul pe piaţa americană. Independenţii au adus un suflu nou, cu servicii şi tehnologie îmbunătăţite. De pildă, „Automatic Electric Company” a venit cu o contra-ofertă la comutarea manuală şi a construit telefonul cu taste. Invenţia a fost un succes, după cum indică şi cifrele vînzărilor: în 1905 au fost cumpărate 8.000 de telefoane în Chicago şi 19.300 în Los Angeles. 

Accesul cetăţenilor la telefon a fost facilitat şi de apariţia şi răspîndirea telefoanelor publice cu fise. Primul a fost instalat în Springfield, Massachusetts, în 1883. Apoi s-au răspîndit rapid în toată ţara, în 1902 existînd 81.000 de cabine telefonice. 

În încercarea de a-şi reabilita imaginea, compania Bell a venit, în 1908, cu o nouă campanie de promovare: „Un sistem, O politică, Serviciu universal”. Ideea de „serviciu universal” avea mai multe valenţe; din punct de vedere social, însemna extinderea accesului la telefon către toţi cetăţenii, din perspectivă tehnologică, propunea standardizarea sistemului de telefonie, iar în termeni spaţiali dorea ca telefonia să nu fie limitată geografic. 

În prima jumătate a secolului XX a început să se renunţe, într-un ritm susţinut, la comutarea manuală, preferîndu-se cea automată şi telefoanele cu taste. Ca parte integrantă a efortului general de standardizare a echipamentului şi serviciilor, Compania Bell a investit în consolidarea unor modele noi de telefoane. Simple, eficiente, moderne şi rezistente. Acestea erau condiţiile pentru producţie. Cele mai cunoscute modele sînt cele realizate de Henry Dreyfus şi Asociaţii, seriile de telefoane cu disc „300” şi „500”. Deşi au apărut modificări minore în design şi în materialele de fabricaţie, aceste telefoane au devenit emblematice pentru o bună parte a veacului trecut. Ultimele trei decenii ale secolului XX au cunoscut o accelerare a modernizării sistemului de telefonie, prin apariţia unor noi tehnologii: tranzistorul, teoria informaţiei, transmiterea digitală a informaţiilor, sateliţii şi computerele. 

Acei utilizatori nedisciplinaţi

În ciuda promovării serviciului universal, pînă în anii 1920, percepţia asupra utilizării telefonului era legată de activităţi pragmatice, precum transmiterea de mesaje în situaţii de urgenţă şi menţinerea legăturilor cu partenerii de afaceri. Dar utilizatorii au început să folosească telefonul în chipuri pe care promotorii nu le-au prevăzut. Cea mai importantă, astăzi evidentă, a fost nevoia de socializare, de a purta conversaţii private pe perioade nedeterminate de timp.

Reclamele promovau rolul telefonului în planificarea vacanţelor, economisirea timpului, impresionarea clienţilor în afaceri şi realizarea de comenzi la croitor ori la furnizorii de cărbune. Numai că unii utilizatori, şi în special soţiile afaceriştilor din clasa de mijloc şi superioară, au început să folosească telefonul pentru lungi şuete zilnice. Conversaţiile la telefon au devenit, uşor-uşor, o activitate culturală în sine. Administratorul unei companii de telefonie din Seattle declara în 1909 că 30% din apeluri erau „pur şi simplu bîrfe inutile”, 20% comenzi către diverse magazine şi 15% invitaţii la evenimente sociale. În mediul rural, telefonul a ajutat la diminuarea sentimentului de izolare, utilizatorii alegînd adesea să „se întîlnească pe linii”. Astfel că, din 1920 înainte, campaniile de promovare a telefonului au vizat şi potenţialul său de a spori sociabilitatea. 

Europa, greu de cucerit

Dacă în America telefonul a avut un succes fulminant, în restul lumii evoluţia sa a fost mai lentă. Dar în majoritatea statelor, sistemele erau influenţate de cel american, fiind înfiinţate de sucursale ale companiei Bell, cu tehnologia produsă de Western Electric. Telefonul a fost adoptat treptat în majoritatea statelor dezvoltate, dar la o scară mai mică decît în SUA. Europa nu a fost cuprinsă imediat de sentimentul urgenţei dezvoltării sistemului de telefonie: de exemplu, în 1914, existau 1,7 telefoane la 100 de locuitori în Marea Britanie, pe cînd în SUA raportul era de 9,7 la suta de locuitori. 

În restul Europei, cu excepţia Germaniei şi a statelor scandinave, care aveau un număr puţin mai mare de utilizatori decît Marea Britanie, situaţia era şi mai gri. Pentru a avea o măsură de comparaţie, e interesant de precizat că în 1906, Anglia, cu o populaţie de 42 de milioane de locuitori, avea mai multe telefoane în uz decît cele 228 de milioane de oameni răspîndiţi în Austria, Ungaria, Belgia, Danemarca, Olanda, Italia, Norvegia, Portugalia, Rusia, Suedia şi Elveţia. Situaţia se explică prin faptul că în Europa telegraful deţinea un monopol mult mai ferm şi aici exista o populaţie predominant rurală, concentrată în zone relativ apropiate unele de altele. 

Valul modernizator ce a urmat, timid, Primului Război Mondial, şi mai viguros, celui de-Al Doilea Război Mondial, a influenţat şi sistemul de telefonie, atît în Europa, cît şi în restul lumii. Dezvoltarea cantitativă şi calitativă a adus numeroase beneficii, dar şi griji legate, în special, de securitate şi confidenţialitate. 

Alexandra ŞERBAN (historia.ro)