Cum este asigurată transparenţa şi controlul averilor demnitarilor în Occident

Autor: Vlad LOGHIN 

Chiar dacă avem de mai bine de 10 ani o lege care obligă persoanele cu funcţii importante în stat să-şi declare averile, de abia acum începem să vedem cît de „greu” o duc demnitarii, funcţionarii publici, judecătorii, procurorii, cît de „curaţi” sînt cei care tocmai au fost puşi şi sînt plătiţi să lupte cu hoţia, cu corupţia în ţară. Majoritatea lor ajung, vorba fabulistului nostru, să devină lupi, paznici la stîna de oi.

Din păcate, puţinele cazuri de îmbogăţire dubioasă, criminală a indivizilor care deţin puterea statului, legii devin cunoscute doar datorită investigaţiilor pline de risc ale jurnaliştilor. Aceasta pentru că instituţia publică, care ar fi împuternicită să supravegheze îndeplinirea legii privind declararea şi controlul veniturilor, averilor demnitarilor, judecătorilor, procurorilor, adică Comisia Naţională de Integritate, a fost creată acum cîteva luni.

Dar cum este asigurată transparenţa privind averile demnitarilor în ţările din Occident, această parte a lumii cel mai puţin afectată de corupţie?

În Germania, bunăoară, membrii Bundestagului, (parlamentul german), îşi declară interesele şi veniturile lor, dacă acestea depăşesc suma de 10 mii de euro pe an, precum şi în cazurile în care donaţiile băneşti şi cadourile primite de aceştia valorează mai mult de 5 mii de euro anual. Declaraţiile parlamentarilor germani sînt publicate pe site-ul Bundestagului.

Statele scandinave sînt considerate cele mai severe în materie de control a averilor demnitarilor. Orice cetăţean are dreptul să facă un denunţ în situaţia în care bănuieşte îmbogăţirea ilegală a vreunui deputat, funcţionar, judecător, procuror. De exemplu, în Suedia, încă din 1986 funcţionează o lege ce a stabilit un cod general care se aplică tuturor celor care au un rol în luarea deciziilor publice, funcţionarilor şi aleşilor de toate nivelurile. Miniştrii sînt obligaţi să depună o declaraţie de interese şi de avere.

Pe cînd, Statele Unitele ale Americii sînt privite drept cele mai avansate în ce priveşte controlul averilor demnitarilor. Astfel, înainte de a fi desemnaţi, viitorii miniştri completează un chestionar alcătuit din 60 de pagini, care include toate aspectele privind viaţa privată şi cariera lor: sursele de venituri, relaţii extraconjugale, fraude fiscale, consumul de droguri şi multe alte detalii. Persoanele, care caută să ascundă ceva, riscă să fie pedepsite pentru sperjur, încălcarea jurămîntului. Acestea devin obiect al anchetei Congresului american, sînt audiate în faţa comisiilor competente ale Senatului SUA.

Cu aceste instanţe nu-i de glumit. De pildă, în 2009, după audierile respective, a fost blocată numirea lui Timothy Geithner drept viitor secretar al trezoreriei federale, funcţie ce echivalează cu postul de ministru al Finanţelor, după ce s-a descoperit că acesta a angajat la lucru o persoană fără carnet de muncă, evitînd achitarea unor plăţi sociale. Ex-senatorul Tom Daschle, prezentat pentru funcţia de ministru al Sănătăţii, a ratat această şansă după ce s-a demonstrat că nu a plătit unele impozite.

În Canada, deţinătorii de funcţii publice trebuie să-şi declare toate proprietăţile, datoriile, veniturile şi activităţile la Comisariatul pentru conflicte de interese şi de etică. Registrele cu declaraţiile acestora sînt făcute publice.

Premierul britanic şi toţi ceilalţi membri ai guvernului îşi fac publice salariile, iar în Japonia, în afară de miniştri, membrii parlamentului sînt obligaţi să-şi declare în fiecare an activele imobiliare şi veniturile lor.

Legea noastră privind transparenţa şi controlul veniturilor, averilor demnitarilor, funcţionarilor publici, judecătorilor, procurorilor nu este atît de severă ca în ţările scandinave, sau ca cea din SUA, dar chiar aşa cum este, s-o vedem că funcţionează. Adică, Comisia Naţională de Integritate, cît mai degrabă să se apuce de lucru. Să deschidă în mod urgent un site, unde să fie publicate declaraţiile privind veniturile şi averile demnitarilor, să ne informeze cît de corecte sînt acestea şi ce consecinţe au suportat cei ce se fac vinovaţi de înşelăciune, îmbogăţire criminală. Poate că atunci am putea spune că am făcut ceva în vederea combaterii corupţiei.