În pofida criticilor la adresa Rusiei, pe care politicienii, intelectualii şi presa occidentală o numesc „ameninţare pentru democraţie”, Kremlinul devine unul dintre cei mai importanţi factori în lupta cu extremiştii islamişti din Siria.

Neacceptarea Rusiei lui Putin are anumite explicaţii, pe care politicienii occidentali nu prea obişnuiesc să le spună. Bunăoară, consolidarea vectorului euro-asiatic, care poate slăbi Europa, distanţarea de euro-atlantism, critica degradării Europei (legalizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi gen şi a drogurilor), tendinţa de a păstra demografia prin protejarea familiilor tradiţionale şi a credinţei ortodoxe.

Cu toate acestea, războiul din Siria a schimbat raportul de forţe şi i-a permis lui Putin să revină în centrul politicii internaţionale cu o strategie care în mare parte e bazată pe politica reală şi nu pe oportunism.

Lipsa în Europa a unităţii diplomatice, renunţarea la valorile tradiţionale, supunerea faţă de hegemonia americană, absenţa unor lideri puternici – toate acestea conduc la apariţia şi dezvoltarea unor curente radicale, inclusiv a Statului Islamic şi a simpatizanţilor săi.

Astfel, Vladimir Putin a decis să se implice în războiul din Orientul apropiat şi să apere regimul autoritar, fie şi dictatorial al lui Bashar al-Assad pentru a nu admite islamizarea Siriei. În acest mod el anulează proiectul neo-conservatorilor americani şi a aliaţilor lor, privind re-demarcarea frontierelor şi a teritoriilor între Iraq şi Siria. Fostul reprezentant al SUA la ONU, John Bolton, a recunoscut acest lucru pe paginile The New York Times, afirmînd că este necesar de a forma pe teritoriul Statului Islamic un oarecare „Sunistan”.

Războiul împotriva statului islamic, care durează de trei ani şi a cărui gravitate a fost înţeleasă abia după acţiunile teroriste din Paris, i-a făcut pe mulţi să înţeleagă că în această luptă nu se poate învinge fără Rusia.

Deseori presa occidentală insistă pe multiple negări: „nici Putin, nici Bashar, nici Statul Islamic”. De parcă unica alianţă posibilă împotriva Statului Islamic ar fi Turcia islamizată a lui Erdogan, Quatar-ul care-i protejează pe „fraţii musulmani” şi Arabia Saudită, care-i stimulează pe vahhabiţi. O astfel de logică e la limita schizofreniei. Cum poate o alianţă care, fie şi indirect, susţine Statul Islamic, să afirme că luptă cu el?

Exact la această concluzie a ajuns şi Putin. Anume el acum formează coaliţia. Cu acordul SUA, care vrea să se retragă încet din Orientul apropiat. Cu Franţa, care nu are de ales. Cu Iran, care întotdeauna a optat pentru lupta cu Statul Islamic. Cu armata din Siria. Şi nu se mai abordează chestiunea plecării lui Assad, care din duşman se transformă în aliat necesar. Această nouă ordine mondială, mai echilibrată, ar trebui să permită marilor puteri să se înţeleagă între ele, cine, totuşi, este „adevăratul duşman”.