Puţine mîncăruri sînt asătzi mai faimoase şi mai apreciate în întreaga lume decît pizza. Considerată în prezent mai degrabă un tip de fast food din cauza popularizării ei în Statele Unite şi asocierii ei cu o dietă mai puţin sănătoasă, pizza tradiţională este, în Italia, o mîncare autentică. Italienii îşi iau pizza foarte în serios, au reguli stricte privind pregătirea ei şi ţin mult la istoria acestui preparat tentant. Să vedem, deci, care este povestea lui.

Pizza aşa cum o ştim noi astăzi a apărut după secolul al XVI-lea, dar cuvîntul în sine este mult mai vechi: el apare pentru prima dată într-un document în anul 997, apoi în alte documente medievale din Italia centrală şi de sud. Precursorul pizzei a fost, probabil, focaccia, o altă specialitate italiană sub forma unei pîini turtite pe care romanii antici o numeau panis focacius. Această pîine era servită în mod tradiţional cu diverse topping-uri, de regulă condimente şi plante aromatice, pentru a-i îmbunătăţi gustul. O pîine asemănătoare, denumită plakous, se servea şi în Grecia antică, cu ierburi, ceapă sau usturoi, dar şi în zone foarte îndepărtate precum India (paratha).

Focaccia s-a transformat în pizza în secolul al XVI-lea, după descoperirea Americii, cînd au fost de aduse din Lumea Nouă roşiile. Iniţial, adăugarea roşiilor pe blatul de pîine era o practică întîlnită mai degrabă în zonele sărace din sudul Italiei (mai precis la Napoli, locul de naştere al pizzei), motiv pentru care această mîncare şi-a făcut cu greu loc în alimentaţia cotidiană a italienilor. Cu timpul însă, topping-urile s-au diversificat, iar pe la jumătatea secolului al XIX-lea, Alexandre Dumas, tatăl, călătorind în Italia, a scris despre marea diversitate a sortimentelor de pizza.

O reţetă clasică: roşu, alb, verde

Cel mai cunoscut şi apreciat tip de pizza din Italia este clasica Margherita. Cu privire la originea acestei pizze relativ simple circulă o poveste veche: ea ar fi fost creată în 1889 de către napoletanul Raffaele Esposito. Cu ocazia vizitei cuplului regal la Napoli, el ar fi creat o pizza inspirată de culorile steagului italian – roşu (roşii), alb (mozzarella) şi verde (busuioc) – iar reginei Margherita i-ar fi plăcut atît de mult mîncarea încît pizza a primit numele ei.

Unii specialişti în domeniul pizzei (precum cei de la faimoasa pizzerie din Napoli „Da Michele” – una dintre cele mai vechi din oraş, fondată în 1870) consideră că există doar două tipuri de pizza autentice: Marinara şi Margherita. Cea din urmă am văzut deja cum se prepară; Marinara – numită astfel pentru că era pregătită, în mod tradiţional, de soţiile marinarilor atunci cînd aceştia se întorceau acasă – este şi mai simplă, blatul fiind acoperit doar cu roşii, oregano, usturoi şi ulei de măsline.

Din Italia în lume, via America

Pizza s-a răspîndit dincolo de graniţele oraşului său de baştină spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, dar a ajuns faimoasă mai tîrziu, şi asta graţie imigranţilor italieni din Statele Unite. Prima pizzerie din Statele Unite s-a deschis, se pare, în Manhattan în anul 1905, şi a fost urmată de alte localuri înfiinţate de imigranţi în toate marile oraşe americane.

Treptat, pizza a început să fie consumată şi de americanii care se aventurau în cartierele imigranţilor. După Al Doilea Război Mondial, în epoca turismului de masă, şi alte popoare au descoperit deliciile acestei pîini italieneşti. Pizza s-a răspîndit apoi în întreaga lume graţie influenţei Statelor Unite: odată cu blugii şi muzica rock'n roll, pizza – devenită între timp un tip de fast food foarte iubit de americani – a devenit şi ea faimoasă.

Astăzi, pizza se serveşte în nenumărate variante, cu tot soiul de topping-uri, inclusiv unele pe care italienii nu le-ar pune niciodată pe un blat de pizza, şi se găseşte aproape oriunde. Dar pentru o pizza adevărată, tot în Italia trebuie să mergem, şi nu oriunde, ci la Napoli.

Sursa: historia.ro