Autor: Cristian Unteanu

Absolut neaşteptate sunt evenimentele în curgere rapidă, declanşate de decizia preşedintelui Trump de a retrage trupele americane din Siria, deschizînd astfel porţile pentru o refacere în profunzime a tuturor alianţelor regionale, pentru o brutală rebalansare a lor în termeni de zile şi de regrupare a forţelor într-o nouă ecuaţie, cea scrisă şi aplicată în teren de Noua Mare Antantă: Rusia, Turcia şi Iran. De cîteva luni încerc să transmit semnalul că despre asta se tot vorbea în anumite cercuri de regulă foarte bine informate, plecînd de la „precedentul ucrainean“ care a arătat că, ascultînd de propriile lor mecanisme democratice de control al puterii, ţările occidentale pierduseră partida, abandonînd rînd pe rînd Crimeea, Estul Ucrainei, strîmtoarea Kerci, controlul strategic al Mării Negre şi al Estului Mării Mediterane.

În acest sens, episodul Siria nu a fost niciodată un obiectiv în sine. Pe fond, pentru Rusia în primul rînd, dar şi, din motive diferite, pentru cei doi aliaţi ai săi, Siria a reprezentat celălalt talger al unei balanţe de putere care, odată echilibrată într-un peisaj favorabil ei, devenea valoare simbolică ce putea să se impună drept o soluţie viabilă pentru ţările aliate marelui competitor din jocul global, în acest caz SUA. Lupta împotriva ISIS a fost dusă de doi mari competitori, fiecare cu alianţa proprie de state dependente, important fiind cine avea să se impună în faţa lumii şi a statelor din regiune drept Noul Protector. Cel ale cărui garanţii de forţă să fi fost demonstrate public cu mare succes şi care, astfel, să poată fi credibil cînd va ameninţa miliţiile ISIS cu mesajul tradiţional „de acum înainte, cine mişcă nu mai mişcă“, spunîndu-le că băieţii care rămîn să impună pacea în teren sunt din categoria forţelor speciale, musulmani sau kurzi, mai nemiloşi decît orice alt duşman.

Aşa se face că, profitînd de retragerea anunţată de preşedintele Trump, înspre statele din zona Orientului Apropiat au început să plece rapid mesaje care să spună că a venit timpul să se refacă alianţele strategice bazate pe principiul unei uniuni regionale de state suverane şi independente care să-şi axeze cooperarea pe mari proiecte economice, structurări multinaţionale de mari dimensiuni, aceasta ducînd – sună mai departe promisiunea – la o ieşire definitivă din actuala ecuaţie a exploatării resurselor energetice doar sub pavăza aliatului american în funcţie de presiunile Arabiei Saudite şi ale Israelului.

Uitaţi-vă la Turcia – se spune pe canalele respective – uitaţi-vă cum le merge datorită sprijinului rusesc şi, mai presus de orice, uitaţi-vă bine cît timp i-a trebuit Turciei să devină marele hub energetic la Mediterana şi înspre Europa. Şi asta se face prin noua reţea de conducte terestre şi maritime pe care, dacă se refac alianţele în Orientul Apropiat, le-ar putea avea toate statele, ieşind din paradigma constrîngătoare şi foarte costisitoare de acum. De ce nu vreţi şi voi, dacă americanii vă lasă baltă?

Apel care a avut deja un efect imediat, Emiratele Arabe Unite restabilind în viteză relaţiile diplomatice cu Damascul, după şapte ani de absenţă. Cîteva ore mai tîrziu, Bahreinul anunţa, la rîndul său, că urmează să continue lucrările de refacere a Ambasadei de la Damasc, semn clar al unei viitoare reluări a relaţiilor diplomatice. Dar episodul de Vineri va avea o mare valoare nu numai militară, ci în simbolica atît de complicată a Orientului Mijlociu şi mult mai departe: în semn de disperare absolută, lăsaţi baltă de americani (la fel ca în Irak), kurzii sirieni au cedat şi, uluitor, au cerut sprijin pentru supravieţuire din partea duşmanului de ieri, astfel încît armata guvernamentală a regimului Bachar al-Assad a intrat în regiunea Minbej, ameninţată de ofensiva de mari proporţii declanşată de armata turcă. Gest salutat imediat de Kremlin drept „o mişcare ce serveşte stabilizării situaţiei“. Practic, în acest moment, situaţia pare să ducă, cel puţin aparent, la o nouă explozie, adică la o confruntare între armata siriană+kurzi şi cea turcă, miza fiind întreaga regiune controlată de kurzi (aproximativ 30% din teritoriul sirian) şi mai ales teritoriile din districtul Deir Ezzor, acolo unde se află rezerve foarte însemnate de petrol.

Citește mai mult: adev.ro/pki9mr