Gena lui Dumnezeu. Religia se poate explica ştiinţific!

Dacă, timp de secole, raţiunile ştiinţei şi cele ale spiritului s-au aflat la poluri opuse, în cel mai bun caz cei doi „adversari” ignorîndu-se reciproc, de ceva vreme se respiră un aer diferit: cercetarea ştiinţifică şi-a schimbat strategia şi invadează tot mai des universul spiritualităţii. Cel mai probabil, anticii yoghini şi învăţaţii budişti ar fi apreciat foarte mult literatura scrisă în ultimii ani de o sumedenie de neurocercetători care şi-au propus să exploreze conexiunile dintre neurofiziologie şi experienţele din practica Zen, unii încercînd să evite abstracţiunile filosofice şi să ofere informaţii detaliate cu privire la studiile asupra creierului, stările modificate de conştiinţă şi meditaţie. Ce-i drept, ambele – şi budismul, şi ştiinţa – încearcă să investigheze realitatea pentru a o explica, dar la fel de adevărat este şi că o bună parte din doctrina budistă – reîncarnarea, de exemplu – este prin însăşi natura ei imposibil de supus experimentelor. Aşa se face că multe dintre credinţele budiste sînt cumva „la adăpost” de criticile oamenilor de ştiinţă.

Totuşi, viziunea neuroştiinţifică şi cea budistă asupra universului sînt destul de diferite. Budiştii cred că sfera psihică şi cea fizică au o influenţă egală asupra realităţii; cum ar veni, acele construcţii mentale pe care ştiinţa le consideră imaginare sînt pentru budişti reale şi perceptibile. Pe de altă parte, neurocercetătorii sînt materialişti: cred că mintea nu poate fi separată de circumstanţele fizice care i-au dat naştere. În acelaşi timp, ceea ce budismul are de oferit neuroştiinţei – care abordează creierul din exterior, dintr-o perspectivă „obiectivă” (sau „la persoana a treia”, cum ar spune discipolii lui Buddha) – este o modalitate de a cerceta conştiinţa dinăuntru, la prima mînă.

La ora actuală, există mulţi neurologi care consideră că şi neuroştiinţele au propria lor dogmă – binomul minte-creier –, contestînd un aşa-numit „reducţionism ştiinţific” care ar fi pretins dintotdeauna că omul este doar ceea ce poate fi cunoscut. Argumentul? Ceea ce este cu adevărat Eul nu poate fi rezolvat de ştiinţă, nu este de tip ştiinţific; cînd ştiinţa pretinde că poate furniza răspunsul la acest tip de întrebări, comite o eroare fundamentală, de care se lasă mai apoi orbită. De altfel, pretenţia că metoda ştiinţifică ar fi unica metodă de cunoaştere este taxată printre altele chiar drept o afirmaţie neştiinţifică: existenţa unei singure cunoaşteri obiective adevărate – cunoaşterea ştiinţifică – ar fi doar o afirmaţie filosofică şi doar ca atare ar putea fi argumentată.

Deşteptarea creierului

Neuropsihologi şi profesori de meditaţie, Rick Hanson şi Richard Mendius, autorii cărţii „Creierul lui Buddha. Neuroştiinţa fericirii, iubirii şi înţelepciunii”, apărut la Editura Paralela 45, sînt convinşi că există un element transcendental în funcţionarea minţii, a conştiinţei, a căii către iluminare, oricum am alege să-l numim: Dumnezeu, Spirit, Buddha, Pămînt sau altcumva. „Indiferent de natura lui, el se află prin definiţie dincolo de universul fizic. Deoarece nu poate fi dovedit în vreun fel, este important şi este în spiritul ştiinţei să îl luăm în calcul ca pe o posibilitate viabilă”, afirmă Rick Hanson.

Orice aspect al minţii care nu este transcendental trebuie să se bazeze pe procesele fizice ale creierului, explică Hanson şi Mendius. „Activitatea mentală, conştientă sau inconştientă, se mulează pe activitatea neurală aşa cum imaginea unui apus în ecranul calculatorului se mulează pe modelul încărcăturilor magnetice de pe hard-drive. Pe lîngă posibilii factori transcendentali, creierul este condiţia necesară şi aproximativ suficientă pentru minte. Aproximativ suficientă, deoarece creierul se află într-o reţea mai mare de cauze şi condiţii biologice şi culturale şi este la rîndul lui afectat de minte.”

Cei doi cercetători mai cred şi că s-ar putea să dureze încă 350 de ani sau chiar mai mult pînă să înţelegem pe deplin relaţia dintre creier şi minte, dar, între timp, o ipoteză rezonabilă de lucru ar fi aceea că mintea este ceea ce face creierul (creierul în acţiune). „Deşi în trecut numeroşi specialişti în neuroştiinţă susţineau că mintea este doar activitatea creierului, acum putem analiza legătura dintre cele două dimensiuni ale vieţii noastre dintr-o altă perspectivă. Dacă vom considera mintea un proces relaţional ce reglează fluxul de energie şi informaţii, vom descoperi că, de fapt, o putem folosi pentru a ne modifica creierul. Adevărul este că felul în care ne concentrăm, felul în care direcţionăm voit fluxul de energie şi informaţii din circuitele noastre neuronale poate modifica direct activitatea şi structurile creierului. Totul este să ştim care sînt paşii ce ne ajută să conştientizăm acest lucru pentru a ne construi o stare de bine.”

Budistul din laborator

Cel care ar fi trecut prin 2002 pe culoarele Departamentului de Neuroştiinţe al Universităţii Wisconsin ar fi asistat la nişte scene destul de neobişnuite: ar fi văzut călugări budişti meditînd în poziţia lotus în interiorul unui aparat de rezonanţă magnetică. La acea vreme, autorii experimentelor (autorizate şi încurajate de însuşi Dalai Lama), neurocercetătorul Richard Davidson şi asociatul său, Antoine Lutz, remarcau studiind diagramele activităţii psihice a călugărilor că, pe parcursul exerciţiilor psihice în care aceştia se concentrau asupra unor sentimente de compasiune pură, anumite regiuni ale creierului păreau a fi adormite, ca şi cum budiştii ar fi îndepărtat toate barierele mentale existente între lumea lor şi universul din jur.

Şi mai interesante au fost considerate apoi diferenţele între activitatea cerebrală a călugărilor în vîrstă, mai exact cei cu state vechi în meditaţie, şi activitatea novicilor: la primii se evidenţia o activare semnificativ mai accentuată a traseelor cerebrale asociate empatiei şi dragostei; cu cît aveau în spate mai mulţi ani de antrenament în meditaţie, cu atît dispuneau de mai multe conexiuni între regiunile frontale ale creierului şi regiunile emoţiilor. În plus, existau şi diferenţe majore la nivelul ariei cortexului prefrontal stîng, zonă implicată în elaborarea sentimentelor de fericire. În timp ce călugării erau adînc cufundaţi în exerciţiile de compasiune, activitatea în regiunea prefrontală stîngă se amplifica enorm, afectînd şi activitatea din regiunea dreaptă, asociată sentimentelor negative. Şi întrucît era vorba de nivele de activitate neurală niciodată observate pînă atunci la persoanele „normale”, cercetătorii trăgeau concluzia că şi gîndirea pozitivă este o abilitate ce poate fi antrenată.

Neurologii au fost primii care au studiat experienţa religioasă, descoperind o legătură între epilepsia lobului temporal şi apariţia neaşteptată a interesului religios la pacienţi. Într-o carte publicată încă din 2001, intitulată „Why God Won’t Go Away” („De ce Dumnezeu nu va dispărea”), Andrew Newberg, cercetător la Universitatea din Pennsylvania, împreună cu Eugene d’Aquili, afirma că experienţele spirituale sînt pur şi simplu consecinţa (inevitabilă) a configuraţiei cerebrale („Creierul uman a fost configurat din punct de vedere genetic să încurajeze credinţa religioasă”) şi că pînă şi o simplă rugăciune are un efect remarcabil la nivel cerebral.

În studiile lui, Newberg detecta un soi de „black out” al alimentării cu sînge în zona posterioară a encefalului, cea care guvernează percepţia asupra Supraeului şi a lumii şi conchidea că, la nivel neurologic, rugăciunile şi meditaţia induc ideea de uniune a persoanei cu Creatorul printr-o senzaţie cît se poate de „reală”. În cadrul altor experimente, la călugăriţe franciscane aflate în timpul rugăciunii era detectată şi o reducere a activităţii neurale în aria „delegată” cu orientarea, fapt care le-ar furniza măicuţelor sentimentul aproape „tangibil” de uniune cu divinitatea.
Potrivit lui Newberg şi d’Aquili, fie că-i vorba de fervoare mistică, de sentimentul sacrului sau de iluminare, orice stare spirituală se reflectă într-un fenomen cerebral cît se poate de concret şi, în mod surprinzător, zona cerebrală responsabilă de cît de religioasă este o persoană este şi cea care se activează la epileptici pe parcursul unei crize.

Gena lui Dumnezeu

În 2004, Dean Hammer, biolog molecular la Oxford University National Cancer Institute, publica „The God Gene” („Gena lui Dumnezeu”), în care explica felul cum nivelul de spiritualitate variază de la individ la individ în funcţie de nivelul anumitor neurotransmiţători produşi de creier: dopamina şi serotonina. Pe cît se pare, responsabili de sentimentul uniunii cu Universul şi de toate acele senzaţii ce caracterizează experienţa spirituală ar fi tocmai aceşti doi mediatori hormonali, gena care reglează producţia lor, Vmat2, fiind botezată, desigur, „gena lui Dumnezeu”.

Potrivit cercetătorului, cu cît activitatea acestei gene este mai intensă, concretizată aşadar în producţia de dopamină şi serotonină, cu atît este mai accentuată spiritualitatea persoanei respective. În cadrul unei serii de studii pe gemeni, tot Hammer mai demonstra şi că principalul factor determinant al spiritualităţii acestora nu este mediul cultural în care s-au născut, au fost educaţi şi s-au format, ci ereditatea. Mai exact, în vreme ce gemenii identici (monozigotici) posedă acelaşi nivel de spiritualitate, gemenii fraternali (dizigotici) se raportează la credinţă în mod diferit unul de celălalt, chiar dacă au crescut în acelaşi mediu. Prin urmare, comenta Hummer, printr-o stimulare cerebrală „ţintită”, poţi face un om să simtă mirosul unui trandafir chiar dacă trandafirul nu există sau îi poţi furniza o experienţă mistică în timp ce face shopping într-un centru comercial.

Însuşi Francis Crick, unul dintre descoperitorii structurii ADN-ului, împărtăşea această viziune mecanicistă asupra experienţei spirituale. Într-unul dintre ultimele interviuri acordate înainte de a muri, Crick declara că ar fi identificat în celulele neuronale o schemă coerentă a conştiinţei şi deci a sufletului. De altfel, există o întreagă şcoală de oameni de ştiinţă convinşi că experienţele mistice ale Sfîntului Francisc, Confucius, Buddha şi Mahomed ar fi doar o chestiune de hormoni şi neurotransmiţători, de a căror producţie depinde măsura în care fiecare dintre noi este capabil să-şi ridice mintea deasupra logicilor materiei brute.

La ora actuală, rădăcinile biologice ale experienţei religioase fac obiectul speculaţiilor mai multor discipline, de la antropologie şi pînă la psihologia evoluţionistă şi genetică, iar din punctul de vedere al neuroştiintelor, teoria cea mai acreditată este aceea conform căreia comportamentul religios şi credinţele ar fi “un subprodus al evoluţiei”. Tot lui Newberg şi d’Aquili li se datorează şi apariţia unei noi discipline, neuroteologia, menită a explica felul în care comportamentul ritualic suscită stări cerebrale aflate în spatele unei vaste game de senzaţii umane. (Litaniile, de exemplu, se crede că ar genera senzaţii de calm si relaxare.) Oamenii de ştiinţă consideră că aceste ritualuri reuşesc să declanşeze tocmai mecanismele cerebrale care îi fac pe credincioşi să-şi interpreteze senzaţiile drept dovezi ale existenţei lui Dumnezeu; focalizînd atenţia asupra minţii, ele blochează percepţiile senzoriale, inclusiv pe cele folosite de zona însărcinată cu orientarea pentru a stabili graniţele eului, o explicaţie a faptului că şi oamenii necredincioşi se emoţionează în timpul slujbelor religoase.

Emisfera stîngă a creierului este asociată inteligenţei emoţionale, situaţiilor de calm şi seninătate, în timp ce despre emisfera dreaptă se spune că se activează în situaţii de stres şi furie. Emisfera cerebrală stîngă a fost multă vreme cea mai studiată de neuropsihologi tocmai pentru implicarea ei în procesele de dezvoltare a limbajului, fiind esenţială în studiul leziunilor cerebrale. Încă din anul 2500 î.Hr., medicii egipteni semnalau existenţa unei legături strînse între dereglările de limbaj şi paralizia părţii drepte a corpului.

Tot de emisfera stîngă depind şi nivelurile înalte de elaborare cognitivă, capacitatea de a descompune analitic o configuraţie globală în elementele ei constitutive, fie că este vorba despre un chip, o problemă sau un concept.

Mai puţin studiată din cauza unei aparente lipse a simptomelor în leziunile cerebrale, emisfera dreaptă le-a trezit interesul oamenilor de ştiinţă abia în urmă cu cîţiva ani, în ceea ce priveşte prestaţiile vizual-spaţiale. Această emisferă este considerată a fi corelată în principal părţii afective şi emoţionale a comportamentului uman.

Doi pe un balansoar

Se ştie de multă vreme că stările de stres sau sentimentele negative, precum gelozia sau invidia, determină în creier o scădere a nivelurilor de serotonină, care, pe lîngă faptul că este legată de nivelul de spiritualitate, are şi capacitatea mai generală de a stabiliza dispoziţia, a favoriza somnul, relaxarea şi destinderea şi a determina sentimente pozitive; nu degeaba serotonina este identificată drept neurotransmiţătorul stării de bine. În plus, în stările de stres cresc în mod periculos nivelurile de noradrenalină, acest fapt survenind pentru că serotonina şi noradrenalina se comportă precum doi copii care se dau într-un balansoar: cînd unul urcă, celălalt coboară, nu pot fi niciodată ambii sus.

Apoi, este cunoscut faptul că noradrenalina stimulează memoria şi atenţia, dar şi nivelul de energie şi agresivitatea, crescînd riscul bolilor cardiovasculare. În stresul cronic, un alt hormon ia locul adrenalinei: cortizolul, care, pe termen lung, poate determina apariţia multor probleme de sănătate. Specialiştii corelează nivelurile cronic ridicate de cortizol cu apariţia diabetului, obezităţii, osteoporozei, slăbirii sistemului imunitar şi problemelor cardiace. Totuşi, nu-i nevoie să fii călugăr budist pentru a realiza că, în viaţa de zi cu zi, dacă nu te enervezi, te vei simţi cu siguranţă mai bine.

Fericirea, o infecţie

Multă vreme s-a crezut că sistemul nervos este izolat de sistemul imunitar, dar recent s-a dovedit că nu este deloc aşa – şi nu numai depresia şi bolile psihice, dar chiar şi fericirea ar putea fi la propriu „molipsitoare”. În luna mai a anului 2010, o echipă de cercetători de la Universitatea Utah din Salt Lake City, Statele Unite, a demonstrat pentru prima oară o legătură de tip cauză-efect între sistemul imunitar şi bolile psihice. Se ştia că există un raport între ele, dar nimeni nu reuşise încă să stabilească o conexiune directă. În cadrul studiului respectiv, echipa de cercetători a vindecat printr-un transplant de măduvă osoasă nişte şoareci mutanţi, afectaţi de un sindrom compulsiv, care-i făcea să se cureţe obsesiv pînă le cădea părul şi îşi răneau pielea, la fel cum se întîmplă cu oamenii afectaţi de boala numită tricotilomanie (smulgerea obsesivă a părului de pe cap).

„Se credea că sistemul imunitar şi sistemul nervos reprezintă lumi separate. Acum însă, se pare că sistemul imunitar şi infecţiile care îl stimulează ne pot influenţa atît starea de spirit, cît şi memoria şi abilitatea de a învăţa”, declara recent John Bienenstock, de la Universitatea McMaster din Hamilton, Canada, într-un articol apărut în „New Scientist”. Este vorba despre o schimbare de “macaz” în cercetarea din domeniu: nu cu mult timp în urmă, se credea că bariera hemato-encefalică (sînge-creier) izolează creierul de sistemul imunitar; că celulele care alcătuiesc pereţii capilarelor sanguine sînt conectate mai strîns între ele în creier decît oriunde altundeva în organism, împiedicînd proteinele şi celulele să ajungă la creier. Acum însă, devine pe zi ce trece tot mai clar faptul că anticorpii, moleculele-„semnal” şi chiar celulele imunitare ajung adeseori la creier, unde îşi fac „de cap”.

Sursa: Ştiinţă&Tehnică