Ludovic al XVI-lea, regele Franţei, era moştenitorul unei stirpe care de mai bine de zece secole edificase şi guvernase acest regat al florilor de crin, şi care, prin graţia lui Dumnezeu, făcuse din el una dintre cele mai puternice ţări din lume.

Dar în acea dimineaţă de Luni 21 Ianuarie 1793, la patru luni bătute pe muchie după proclamarea republicii, pe 21 Septembrie 1792, Ludovic al XVI-lea nu mai e decît Ludovic Capet, fost rege al francezilor. Îl vor tăia în două, separînd ireversibil trupul regelui de cel al naţiunii.

Cînd, după un moment de ezitare, Ludovic coboară dintr-o trăsură mare, verde, care s-a oprit în Piaţa Revoluţiei, piaţa Ludovic al XV-lea pînă mai ieri, vede întîi şirurile de soldaţi, gărzile naţionale şi cavalerii, apoi marea de oameni care a invadat piaţa.

E frig. Regele va fi decapitat.

Ludovic vede eşafodul, ghilotina înălţată între soclul statuii din centrul pieţei şi Champs-Elysees. Vede cuţitul, montanţii care vor ghida tăietura oblică, scîndura de care îi vor lega trupul, care va bascula în momentul căderii lamei. Face un pas înapoi cînd călăul Samson şi cele două ajutoare se apropie. El este regele. Oamenii nu pot decide asupra lui, doar Dumnezeu are această putere. Comiţi un sacrilegiu dacă îl atingi cu mîna. Îşi scoate singur haina şi gulerul, păstrînd doar o simplă vestă de molton alb.

Îl respinge încă o dată pe Samson. Nu vrea să i se taie părul, nici să i se lege mîinile. Totuşi, i se leagă funia în jurul încheieturilor de la mîini. Pentru ceilalţi, el nu mai este decît Ludovic Capet, declarat de către Convenţie „vinovat de conspiraţie contra naţiunii şi de atentat la siguranţa generală a Statului.” Tot ea a decis că „Ludovic Capet va primi pedeapsa cu moartea.”

Călăul Samson îl împinge pe Ludovic Capet, fostul rege al Franţei, spre scara ce duce la ghilotină. Ludovic se clatină, apoi refuză orice ajutor şi urcă singur cele cinci trepte spre eşafod. Ludovic stă cu faţa la ghilotină şi domină mulţimea, deasupra căreia se rostogoleşte răpăitul tobelor. Se smulge dintr-o mişcare din mîinile călăului şi ale ajutoarelor sale. Strigă, întors către mulţime:

„Popor, mor nevinovat! Îi iert pe autorii morţii mele. Îl rog pe Dumnezeu ca sîngele pe care îl vărsaţi să nu cadă niciodată asupra Franţei.”

Samson îl apucă, îl trage înapoi. Călăilor le mai spune:

„Domnilor, nu sînt vinovat de crimele de care sînt acuzat. Sper ca sîngele meu să cimenteze fericirea francezilor.”

Samson ezită. Ludovic se zbate. Este bruscat. Scîndura basculează:

„Se aude un strigăt cumplit pe care cuţitul îl curmă.”

Samson prinde de păr capul lui Ludovic, îl zgîlţie, îl arată poporului. Se aud strigăte:

„Trăiască naţiunea!”, „Trăiască republica!”, „Trăiască egalitatea!” „Trăiască libertatea!”.

În jurul eşafodului se dansează farandola. Cîţiva bărbaţi şi cîteva femei se apropie de ghilotină, se întind să-şi înmoaie batistele, ţoalele, în sîngele lui Ludovic Capet, fost rege al Franţei. Flutură trofeele roşii.

Sursa: Max Gallo, Revoluţia franceză, vol. I – Poporul şi regele,
trad.: Rodica Frăţilă, Bucureşti, ALLFA, 2010