Amfibienii şi dinozaurii, cîştigătorii celei mai mari extincţii din istoria vieţii

Acum 252 de milioane de ani, viaţa terestră s-a confruntat cu, de departe, cea mai distrugătoare extincţie în masă a vieţii de pe Terra, circa 96% dintre formele de viaţă oceanice, şi peste 70% dintre cele terestre, dispărînd pentru totdeauna. Estimările paleontologilor au arătat că viaţa şi-a revenit treptat, în episoade succesive, pe o perioadă ce a durat cel puţin 9 milioane de ani. Însă o astfel de opinie este contrazisă de o echipă mixtă de specialişti de la universităţile din Zurich şi Utah.

Conform cercetătorilor conduşi de Dr. Carlo Romano şi Dr. Torsten Scheyer de la Universitatea din Zurich, lanţul trofic de la finalul Permianului şi începutul Triasicului nu şi-a revenit în episoade succesive. În fapt, prădătorii de talie mare, cum este cazul amfibienilor asemănători cu crocodilii şi precursorii plesiozaurilor şi ichtyozaurilor, îşi continuau existenţa în oceanul planetar la scurtă vreme după finalul extincţiei în masă.

Scheyer şi Romano au vrut să afle dacă prădătorii alfa din oceane au dispărut complet în urma extincţiei din Permian-Triasic şi modul în care ecosistemele au funcţionat în lipsa acestora, Cu atît mai mult cu cît prezenţa unor asemenea prădători este extrem de importantă în menţinerea stabilităţii şi sănătăţii unui ecosistem. Oamenii de ştiinţă din Elveţia şi SUA au analizat distribuţia globală a prădătorilor oceanici, precum şi dimensiunilor corporale ale acestora, la începutul şi mijlocul Triasicului. Iar concluzia lor a fost una surprinzătoare.

„Prădătorii alfa şi-au revenit într-un timp extrem de scurt după Marea Moarte, aşa cum este numită extincţia permiană. Este cert că la începutul Triasicului aceştia existau deja în mări şi oceane. Lanţul trofic nu a fost scurtat de evenimentele catastrofale de acum 252 de milioane de ani şi nici nu există semne ale unei recuperări graduale ale acestuia. Pentru a înţelege de ce lucrurile s-au petrecut astfel şi nu altfel, trebuie să ne îndreptăm atenţia nu atît spre forma acestui lanţ trofic cît, mai ales, spre dinamica şi ratele evoluţionare ale speciilor componente”, susţine Carlo Romano.

Conform studiului, lanţul trofic a rămas neschimbat, doar actorii implicaţi schimbîndu-şi rolurile. „Rolul prădătorilor de talie mare a rămas acelaşi. În Permian, oceanele erau dominate de paşti masivi, peşti care împărţeau poziţia de prădători alfa cu amfibienii-crocodilieni de talie mare. O altă extincţie, care a avut loc la doar milioane de ani după Marea Moarte, Criza de la Finalului Smithianului, a adus pe scenă primele reptile acvatice mari, precursorii ichtyozaurilor şi plesiozaurilor. Spre exemplu, Askeptosaurus, unul dintre giganţii acelor vremuri”, concluzionează studiului.

Adrian NICOLAE

Ştiinţă&Tehnică