Cei mai mulţi dintre noi au auzit de Ioan Vodă cel Cumplit din povestirea lui Dumitru Almaş. Era cel pe care îl rupseseră caii în patru. Cronicarii vremii sale nu au prea multe cuvinte de laudă la adresa lui: era un mercenar egoist, violent, care căsăpea boierii şi preoţii prin fel şi fel de torturi. B.P. Haşdeu este cel care, pe la 1865, îl va transforma într-un erou şi un vizionar, căutînd să-I găsească un precedent lui Cuza care tocmai împroprietărise ţăranii şi secularizase averile mănăstireşti.

Manualele de istorie îi dedică rînduri puţine, amintind cu precădere de modul mişelesc în care a fost ucis de turcii care juraseră că îl vor prezenta viu în faţa sultanului Selim, de trădarea pîrcălabului de Hotin, Ieremia Golia, sau de faptul că l-a ars de viu pe vlădica Gheorghe, acuzat de sodomie. Domnia sa, scurtă ce-i drept, a avut o semnificaţie mult mai mare în istoria Moldovei.

Ioan al III-lea, Ioan Armeanul, Ioan Vodă cel Viteaz sau Ioan Vodă cel Cumplit (1521-1574), cunoscut astfel din pricina politicii de creştere a autorităţii domneşti, a domnit din februarie 1572 pînă în iunie 1574. Este secolul al XVI-lea, o perioadă de tensiuni şi fierbere în Europa, cînd Spania ajunge la apogeu. Anglia îşi definitivează noua orientare constituţională, Franţa se vede aproape condusă de hughenoţi, iar peste pustietatea din est domneşte Ivan cel Groaznic. În Imperiul Otoman conduce sultanul Selim cel Beţiv, un vicios notoriu, dar sub care forţa militară turcească domină în continuare peisajul. În micul voievodat românesc apare un personaj interesant, care în scurta sa domnie face lucruri remarcabile.

Schimbă capitala de la Suceava la Iaşi, ia măsuri în favoarea oamenilor de rînd, bate monede de aramă care cresc avuţia ţării, reglementează contribuţiile fiscale. Ura boierimii şi clerului faţă de el nu îl împiedică să rămînă fidel principiilor sale. Să vedem mai întîi cum ajunge el pe tronul Moldovei. După moartea lui Stefan cel Mare tronul îl ocupă Bogdan cel Chior, urmat de Stefan cel Tînăr sau Ştefăniţă Vodă, care nu are urmaşi legitimi. Vine la tron Petru Rareş, copilul din flori al lui Stefan. După o domnie rămasă mai ales în memoria literară, cea a lui Alexandru Lăpuşneanul, apare în scenă un alt vlăstar al lui Stefan cel Mare, fiul nelegitim al lui Ştefăniţă Vodă, adică Ioan Armeanul. Mama sa aparţinea familiei armeneşti Serpega. Poporul îl numeşte Armeanul pentru că aveau obiceiul să denumească domnitorii bastarzi după numele mamei. După 40 de ani trăiţi prin străinătate şi în anonimat, Ioan se remarcă într-un context aparte. Plecînd din regatul polon, se refugiază în Crimeea, la curtea hanului tătar Mehmet Kalga, pe care îl cucereşte prin firea bătăioasă, prin forta fizică, vitejia, neînduplecarea sa care îi determină pe cronicari să-l descrie ca pe un personaj cu un caracter puternic, dintr-o bucată.

Îl însoţeşte pe hanul tătar într-o campanie pe Volga împotriva armatelor ruseşti, în 1561, unde se luptă atît de aprig încît scoate strigăte de admiraţie din partea tătarilor care sînt uimiţi de forţa sa incredibilă şi de capacitatea sa strategică. Hanul îl simpatizează atît de mult încît îi trimite o scrisoare regelui polonez Sigismund August, în care îl roagă să-l favorizeze pe Ioan. Ura boierilor faţă de Bogdan Lăpuşneanul lucrează şi ea în favoarea viitorului domn. Stîrnind şi simpatia împăratului Germaniei şi regilor Ungariei, Ioan izbuteşte să pună mîna pe tronul Moldovei.

Cu această ocazie trece şi la ortodoxism, pentru că iniţial fusese botezat în rit armenesc, apoi trece la lutheranism pentru a primi sprijinul unor mai-mari polonezi, ajungînd musulman cînd se refugiază în Imperiul Otoman. Scurta sa domnie de doar doi ani este însă foarte densă, domnitorul luînd mai multe măsuri menite să consolideze voievodatul şi poziţia principelui. Abilităţile sale politice le confirmă recîştigarea pentru Moldova a cetăţii Hotinului, una dintre cele mai puternice fortificaţii la acea dată.

O măsură cu totul extraordinară o reprezintă aplicarea controlului personal al actelor emise de cancelaria domnească, domnitorul cunoscînd limbile turcă, greacă, polonă şi armeană. Ioan Vodă este totodată primul care decide mutarea capitalei de la Suceava la Iaşi. Suceava nu mai beneficia de o apărare adecvată, după ce Alexandru Lăpuşneanul a demantelat-o la ordinul otomanilor. Iaşiul avea o poziţie strategică mai bună, fiind şi mai aproape de aliaţii voievodului, cazacii zaporojeni. Pentru a salva visteria statului, Ioan reorganizează sistemul monetar, ordonînd ca monedele să fie bătute de acum din aramă. Bănuţii de aramă reprezintă primele monede inscripţionate în limba română. Inscripţia era “ţeara Moldovei”. Aceste monede vor stimula comerţul şi vor contribui la o creştere economică semnificativă, care îi va permite domnitorului să înzestreze armata la un nivel extrem de ridicat.

Studiind arta militară a turcilor, tătarilor, polonezilor şi germanilor, Ioan le învaţă punctele tari şi punctele slabe. Geniul său militar se întrevede în momentul în care anticipează importanţa artileriei pe cîmpul de luptă. Într-un spirit cu adevărat vizionar, Ioan Vodă formează cea mai însemnată artilerie a timpului. Într-o epocă în care marile state dispun de 30-40 de tunuri, Ioan ajunge la impresionantul număr de 200, cele mai multe realizate chiar în Moldova, după schiţe aprobate de voievod. Tunurile moldoveneşti erau mai uşoare, mai mici şi mai manevrabile, necesitînd doar atelaje de cîte doi cai. Totodată, domnitorul ordonă şi consturcţia unor ateliere de fabricat pulbere. Nici armata nu se prezenta rău. Alcătuită din răzeşi şi boieri mici şi avînd în spate o bogată experienţă a luptelor cu turcii, beneficia de tactică şi mobilitate. Răzeşii se bazau foarte mult pe straşnicele ghioage, din lemn de esenţă tare şi ghintuite la capăt, care zdrobeau uşor armura şi coiful inamicului.

Altă armă importantă era paloşul moldovenesc, care semăna mai mult cu un iatagan. Infanteriştii se foloseau şi de cetele de săteni înarmaţi cu coase, iar caii moldavi se remarcau prin iuţeală şi rezistenţă. Despre spiritul de luptă uimitor al ostaşilor moldoveni vorbesc cronicari străini precum Graziani, Reichersdorf sau Bielski. În această vreme Ioan Vodă cel Viteaz mai dispune de un ajutor de nădejde: cazacii, refugiaţi din Rusia, Polonia, Kulmukya sau Cerchezia, care nu îi sufereau nici pe turcii musulmani, nici pe polonezii catolici. Conduşi de cîte un ataman, porneau jafuri în care dovedeau o cruzime nemaipomenită, drept pentru care turcii i-au botezat Cozaq (nebuni liberi). Ioan angajează 12 sotnii căzăceşti pentru a lupta de partea sa, atamanii Pokotilo şi Swiercewski rămînîndu-i fideli domnitorului pînă în ultima clipă.

Boierii l-au urît din tot sufletul pe domnitor. Şi sentimentul era reciproc. Ioan nutreşte convingerea că boierii şi clericii sînt responsabili de starea precară a ţării, pentru că îi exploatează pe ţărani şi pentru că ţes numai comploturi. Răzeşii erau fundamentul armatei, prin urmare cu cît erau mai bine hrăniţi, cu atît aveau performante mai bune ca soldaţi. Luînd taxă de la ei doar o zecime din cît le luau boierii, reuşeşte să umple visteria şi să devină un erou în ochii poporului. În schimb aplică pedepse crunte mai-marilor, arzîndu-i sau îngropîndu-i de vii. Ba mai mult, Ioan Vodă cel Cumplit face o mişcare politică îndrăzneaţă, menită să învrăjbească bogaţii şi să-i ţină numai într-un scandal: dăruieşte unele moşii mănăstirilor şi unele domenii mănăstireşti boierilor. Nu este de mirare că boierimea complota împotriva voievodului, pînă şi în cele mai îndepărtate cancelarii vorbindu-se despre mazilire sau asasinat.

Turcii pe de altă parte, văzînd că ţara prosperă, dublează tributul, o măsură pe care Ioan o respinge categoric şi se pregăteşte de marea înfruntare. O ameninţare poate chiar mai mare venea din partea doamnei Chiajna, care plătise porţii o sumă importantă în avans pentru a cumpăra tronul pentru fiul său, Petru Schiopul. În primăvara lui 1574, acesta şi Alexandru al II-lea Mircea, fratele său, pătrund în Moldova pentru a ocupa tronul. Cu neînduplecarea caracteristică, Ioan cuvîntează în faţa divanului boieresc şi le cere participanţilor să se ridice la luptă. Luptător feroce şi tactician abil, Ioan obţine o primă mare victorie la Jilişte, aproape de Rîmnicu Sărat, unde armata de moldoveni şi de cazaci, nu foarte numeroasă, o decimează pe cea de turci, valahi şi secui. Petru Schiopul abia scapă, retrăgîndu-se la Brăila. La Tîrgovişte, voievodul îl înscăunează pe Vintilă Vodă, care este un fel de vicerege, unind practic Moldova cu Tara Românească. O unire care nu a durat mai mult de patru zile.

Bravul voievod se îndreaptă apoi spre Brăila, pe care o asediază, spre disperarea turcilor care îi trimit o solie cu mesajul simbolic de zece gloanţe, zece săgeţi şi zece ghiulele, o ironie pe care domnitorul nu o tolerează şi îi răstigneşte pe trimişi în faţa cetăţii. În cele din urmă izbuteşte să se înstăpînească asupra Brăilei, nemilosul lider transformînd cetatea într-o baie de sînge. Încurajat de acest mare succes, Ioan Armeanul se îndreaptă acum vertiginos spre Cetatea Albă (Akkerman) şi Chilia. La Lăpuşna se războieşte teribil cu turcii şi tătarii, într-un nou exemplu de strategie militară spontană. Ioan masacrează şi pustieşte cele două cetăţi ale lui Stefan cel Mare. Trei corpuri de armată turceşti cad sub paloşul moldav la Tighina şi Cetatea Albă. Mărturiile vorbesc despre forţa colosală a domnitorului, un veritabil Hercule, care în lupta de la Roşcani smulge singur un tun împotmolit în noroi şi trage cu el în turci. Se mai spune că pentru a-şi mai destinde oştenii obosiţi, vodă mai făcea cîte o demonstraţie frîngînd în mîini potcoave de cai.

Victoriile lui Ioan îi aduc la capătul răbdării pe turci, care decid că trebuie să ia măsuri mai radicale pentru a scăpa de domnitorul care nu ştie să cedeze. Aşadar, se adună o oaste uriaşă de turci, tătari şi munteni, în jur de 200.000 de oameni, care pornesc spre Dunăre cu gîndul să scape de viteazul domn o dată pentru totdeauna. Se mai pregăteşte de atac şi o oaste de tătari. Uşor neîncrezător, Ioan, după ce îl pune să jure pe cruce că nu va trăda, îl trimite pe Ieremia Golia să-i înfrunte pe turci. Presimţirea armeanului se adevereşte însă, pîrcălabul trădîndu-l pentru 30 de pungi cu galbeni şi unindu-se cu turcii la Iezerul Cahului. Oastea moldo-cazacă este copleşită, retrăgîndu-se în satul Roşcani.

Turcii atacă în valuri succesive, iar moldovenii se străduiesc să respingă ienicerii, rezistînd eroic. Turcii asaltează mereu, dar Ioan luptă cu aceeaşi ferocitate. Lovitura fatală o dă însă natura, pentru că un potop distruge pulberea de tun, iar apoi trei zile de caniculă extenuează soldaţii care pînă atunci s-au repezit înfuriaţi cu paloşele în duşmani. Rămas cu 7000 de oşteni, Ioan Vodă cel Cumplit se sacrifică pentru ei, acceptînd să se predea. El impune însă trei condiţii: oştenii să fie cruţaţi, cazacii să fie lăsaţi să se întoarcă acasă şi el să fie trimis viu lui Selim. Şi Ahmed Paşa, şi Petru Schiopul se jură că vor respecta cerinţele. În cortul turcilor, mîndru, Ioan declară ferm că nu va vorbi decît cu sultanul. Atunci Cigalazade, un italian turcit, săvîrşeşte teribila faptă: îl înjunghie în inimă pe domnitor, sperînd probabil la vreo recompensă. Ce urmează este un spectacol crunt: ienicerii îi taie capul şi îi leagă trupul de patru cămile, care biciuite îl sfîşie în bucăţi. Ienicerii se reped spre rămăşiţele voievodului, ca să le folosească drept talismane pentru a căpăta forţă. Văzînd acestea, moldovenii dezarmaţi şi cazacii din suită se aruncă asupra turcilor, pierind cu toţii, mai puţin 12 zaporojeni lăsaţi în viaţă pentru că îi impresionează peste măsură pe otomani.

Fratele lui, Nicoară Potcoavă, va ajunge ataman al cazacilor zaporojeni, şi pentru puţin timp pe tronul Moldovei. Cu realizări remarcabile în fulgerătoarea sa domnie, Ioan Vodă cel Cumplit ne-a lăsat un exemplu de bravură şi o poveste interesantă pe care nu ar trebui să o dăm uitării…

Despre războiul din 1574, cronicarul Leonard Gorecki:

„Descrierea resbelului ce a purtat Iuon, Domnul Moldaviei (Palatini Valachiae în text), cu Selim II, Împăratul turcilor, la început cu mare succes, iar în urmă, trădat de Ieremia Cernăuţianul, moldovian (Valacho), fu omorît de turci în contra credinţei date şi întărite prin jurămînt. De Leonard Goreciu, nobil polon.

Voind a descrie resbelul ce a purtat Ion, Domnul Moldaviei, cu Selim împăratul turcilor, cu atît de mare succes la început: găsii de cuviinţă ca să arăt în scurt, poziţiunea ţării, începutul şi creşterea naţiunei, feracitatea pămîntului, datinele şi alte asemenea, scoase din a doua decadă a istoriei polonilor, care o am prelucrată, în douăzeci de cărţi, pînă la moartea lui Sigismund I, regele Poloniei. Țara Românească (Valachia), care odinioară se chema Mysia şi Dacia, la răsărit se mărgineşte cu Marea Neagră, la Miazăzi cu Istrul, la Apus cu Transilvania, la miazănoapte cu Rusia sau rutenii. Toată regiunea aceasta se împarte în două: Țara Muntenească (Valachiam Transalpinam) şi Moldavia (Moldauiam). Țara Muntenească se mărgineşte la Răsărit cu un lac pescos care se formează din apele Prutului, într-o mare întindere, iar Prutul se varsă în Dunăre; la Miazăzi se mărgineşte cu Dunărea; la Apus, atinge marginile Transilvaniei, la Severin, unde se văd încă cu mirare cei 34 pilaştri ai podului lui Traian, pre care Dunărea nu-i acoperă cu totul; la Miazănoapte se termină cu Hoina (Putna?), rîu neînsemnat [...]

Avea Cernăuţianul 13.000 călăreţi viteji, foarte bine înarmaţi. Deci, îndată ce se dete semnalul de resbel, şi turcii, aşezaţi în cea mai bună ordine de bătaie, sta gata de luptă, trădătorul Cernăuţianul, el cel dintîi, a purces asupra turcilor. Dar de abia se apropia de inamic, şi în loc să înceapă bătaia, el, aşa precum era înţeles cu turcii, a poruncit stegariului de a lăsat steagul în gios, şi şi-au luat pălăriile cu toţii, ridicîndu-le în sus în suliţe şi în săbii, şi plecînd capetele la turci. Văzînd turcii această închinare de bună voie, şi-aruncă suliţele în sus, poftindu-i să treacă la sine. Iar oastea lui Iuon Vodă, înspăimîntată de această faptă a Cernăuţianului, se retrase, alergînd cu toţii la Iuon şi spuindu-i că totul e pierdut. Iuon însă, ca om cu inimă mare ce era, de loc nu se turbură, ci-i invită pe toţi să nu-şi piardă inima pentru Ieremia, ci să plece îndată cu toţii asupra turcilor. Iar turcii, văzînd turburarea cetelor române, mişcară asupra lor, puind în frunte pre însuşi Cernăuţianul cu ai săi, mînîndu-i dennapoi ca pre nişte vite, asupra oştii Domnului lor, bătîndu-i şi ucigîndu-i. Pre care văzîndu-i Iuon Vodă, cuprins de mînie, porunci să descarce tunurile într-înşii. Astfel periră trădătorii, şi cîţi n-au pierit de focul lui Ion Vodă, îi ucidea turcii den urmă, de nu putea acum străbate la oastea lui Iuon Vodă, de trupurile lor căzute şi de rîul de sînge ce curgea dintr-înşii. Într-aceea cazacii, după datina lor, lovind pre turci din coaste, îi turburară foarte; de altă parte, veniră românii, care întrecu pe turci fără asemănare în trup şi în inimă, în arme şi în vigoare, şi făcîndu-şi drum prin turci, îi tăia cu mare putere [...]

Ajungînd la turci, vorbi cu Paşii patru ore întregi, cînd Capigi-basia, simţindu-se ofensat prin oarecare cuvinte ale lui Iuon, şi uitîndu-şi de credinţa dată şi întărită prin jurămînt militar, luă hangerul şi-l tăia în faţă şi în pîntece. Vulnerat astfel, îl apucară ianiciarii, şi pîn a nu-şi da încă sufletul, îi tăiară capul, iar trupul îl legară de picioarele a două cămile care, gonite într-o parte şi alta, îl rupseră în bucăţi. Capul îl înfipseră într-o suliţă lungă, trupul sfîşiat şi rupt în mici bucăţi, oasele le împărţia între sine, în sîngele lui încă cald îşi încrunta sabiele şi-l da cailor să bea, rugîndu-se lui Dumnezeu ca să le dea şi lor inimă ca a lui Iuon Vodă şi asemine măestrie de resbel. Aşa finit avu Iuon Vodă, bărbat memorabil, care fu omorît prin perfidia turcilor cu atîta cruzime şi fărădelege, lăsînd întristarea şi părerea de rău în inimile tuturor [...]”

Irina-Maria MANEA