Sîntem în mijlocul unei perioade uluitoare

Economistul Andrew McAfee sugerează că într-adevăr androizii ne vor lua locurile de muncă, sau cel puţin acelea pe care le cunoaştem azi. Cu privirea ţintită departe în viitor, el analizează cum ar putea arăta locurile de muncă şi cum să educăm generaţiile care le vor ocupa.

În lumea pe care o creăm cu repeziciune tot mai multe lucruri vor părea ştiinţifico-fantastice şi tot mai puţine vor semăna cu munca de azi. Curînd automobilele se vor conduce singure, încît vom avea nevoie de mai puţini şoferi de camion. Vom cupla Siri cu Watson şi vom automatiza munca prestată de serviciile de relaţii cu clienţii sau de personalul de depanare şi diagnosticare. Deja îl luăm pe R2D2, îl vopsim portocaliu şi-l punem la muncă, la căratul rafturilor prin depozite, încît va fi nevoie de mai puţini oameni care să cutreiere coridoarele.

De vreo 200 de ani încoace lumea spune ce vă spun eu, că ne pîndeşte epoca şomajului tehnologic, începînd cu luddiţii, care zdrobeau maşinile de ţesut în Anglia, acum două secole. Lumea se înşeală. În ţările dezvoltate economia reuşeşte să le ofere aproape tuturor oamenilor locuri de muncă.

Atunci apare întrebarea critică: de ce ar fi acum altfel, dacă chiar e altfel? Motivul pentru care e altfel e că, numai în ultimii ani, maşinile au început să manifeste calităţi pe care nu le-au mai avut niciodată: de a înţelege, vorbi, auzi, vedea, răspunde, scrie, iar calităţile lor se înmulţesc. De exemplu, roboţii umanoizi mobili sînt încă foarte primitivi, dar sectorul de cercetare din Ministerul Apărării al SUA a lansat recent o competiţie pentru a se ocupa de robotică, şi dacă ne luăm după rezultatele anterioare această competiţie va fi un succes. Din ce văd în jur îmi dau seama că nu e departe ziua cînd vom avea androizi care vor face o bună parte din ce facem noi acum. Creăm o lume în care va exista tot mai multă tehnologie şi tot mai puţine locuri de muncă. E o lume pe care Erik Brynjolfsson şi cu mine o numim „noua epocă a maşinilor digitale”.

„Odată ce androizii ne preiau truda, noi nu va trebui să mai muncim”

De reţinut că avem motive de bucurie. E cea mai grozavă veste pentru economia actuală a planetei. În veşti bune, concurenţa e slabă, nu? Iar economia poate fi optimistă în prezent din două motive principale. Mai întîi, progresul tehnologic ne permite să continuăm extraordinara ascensiune recentă în care producţia creşte în timp ce preţurile scad, iar volumul şi calitatea sînt în continuă explozie. Unii cînd văd asta spun că ar fi materialism frivol, dar abordarea asta e exact pe dos. Asta-i abundenţă, care e tocmai ce vrem să ofere sistemul economic. Al doilea motiv de optimism adus de noua epocă e că, odată ce androizii ne preiau truda, noi nu va trebui să mai muncim, vom fi eliberaţi de trudă şi chin.

Cînd vorbesc pe tema asta cu prietenii mei din Cambridge şi Silicon Valey, ei îmi zic: „Grozav. Gata truda, gata chinul. Asta ne dă şansa de a imagina o societate cu totul diferită, o societate unde cei care creează, descoperă, realizează şi inovează se întîlnesc cu sponsorii şi finanţatorii să discute, să se delecteze, să-şi comunice ideile, să se stimuleze unul pe altul.”

O societate care seamănă mult cu o conferinţă TED. E mult adevăr în asta. Sub ochii noştri se produce o uimitoare înflorire. Într-o lume în care e aproape la fel de uşor să produci un obiect cît e să tipăreşti o hîrtie, noile posibilităţi sînt uimitoare. Cei care cîndva erau artizani şi diletanţi acum sînt creatori şi le datorăm un număr imens de inovaţii. Iar artiştii care cîndva erau îngrădiţi acum pot face lucruri care înainte erau cu totul imposibile. Trăim deci vremuri de mare înflorire, şi privind în jur devin tot mai convins că această afirmaţie a fizicianului Freeman Dyson nu e deloc o hiperbolă. E o simplă constatare a faptelor. Sîntem în mijlocul unei perioade uluitoare.

Astfel se ridică încă o mare întrebare: Ce-ar putea merge anapoda în noua epocă a maşinilor? Nu? Perfect, te distrezi, înfloreşti, te duci acasă. Ne vom lovi de două categorii de probleme spinoase pe măsură ce construim acest viitor.

Mai întîi probleme economice. Sînt rezumate frumos într-un schimb de replici, posibil inventat, dintre Henry Ford II şi Walter Reuther, care conducea sindicatul muncitorilor din companie. Cei doi vizitau una din noile uzine moderne, cînd Ford îi zice în glumă lui Reuther: „Auzi, Walter, cum o să-i faci pe roboţii ăştia să cotizeze la sindicat?” Iar Reuther îi răspunde: „Auzi, Henry, tu cum o să-i faci să cumpere maşini?”

„O să mă îngrijorez de asta în ziua cînd calculatorul meu va deveni conştient de imprimantă”

Problema lui Reuther în istorioara asta e că e greu să dai de lucru într-o economie automatizată intens, iar asta se vede clar în statistici. În ultimele cîteva decenii cîştigurile de capital, adică profiturile firmelor, au tot crescut şi au atins acum un maximum absolut. În schimb cîştigurile forţei de muncă, adică totalul salariilor din economie, se află la un minimum absolut, îndreptîndu-se vertiginos în sensul opus.
Asta e clar rău pentru Reuther. Ar părea în favoarea lui Ford, dar de fapt nu e. Dacă vrei să vinzi cantităţi mari de bunuri relativ scumpe, ai nevoie de o clasă mijlocie numeroasă, stabilă şi prosperă. În America avem aşa ceva începînd de după război. Dar acum clasa mijlocie e în mare pericol. Avem multe statistici, repet una din ele: venitul mediu în America e în scădere în ultimii 15 ani şi ne aflăm în pericolul de a cădea într-un cerc vicios în care inegalitatea şi polarizarea continuă să crească în timp.

Problemele sociale care însoţesc această inegalitate merită atenţie. Unele probleme sociale nu mă îngrijorează, precum cele înfăţişate aici. Nu astea sînt problemele sociale care mă îngrijorează. Nu ducem lipsă de viziuni distopice despre ce va fi cînd maşinile vor căpăta conştiinţă, se vor răscula şi vor organiza atacuri împotriva noastră. O să mă îngrijorez de asta în ziua cînd calculatorul meu va deveni conştient de imprimantă.

„Munca ne protejează de trei mari rele: plictiseala, viciul şi nevoia”

Nu astea sînt problemele de care trebuie să ne îngrijorăm. Ca să vă spun ce fel de probleme sociale vor apărea în noua epocă a maşinilor, vreau să vă povestesc despre doi salariaţi americani reprezentativi. Şi ca să fie cu totul reprezentativi hai să fie amîndoi bărbaţi albi. Primul e absolvent de facultate profesional, creativ, director, inginer, doctor, avocat sau ceva similar. Să-l botezăm „Ted”. E în pătura de sus a clasei mijlocii americane. Celălalt nu a făcut facultate şi lucrează ca muncitor sau ca funcţionar, face munca de jos din economie. Să-i zicem „Bill”.

Acum vreo 50 de ani Bill şi Ted trăiau în condiţii foarte asemănătoare. De exemplu, în 1960 probabil amîndoi lucrau cu normă întreagă, cel puţin 40 de ore pe săptămînă. Dar după cum a constatat sociologul Charles Murray, pe măsură ce se automatiza economia – prin 1960 firmele tocmai începeau să utilizeze calculatoare – pe măsură ce injectam tehnologia, automatizarea şi digitalul în economie, soarta lui Bill şi a lui Ted a început să difere mult.

Între timp Ted a lucrat în continuare cu normă întreagă. Dar Bill nu. În multe cazuri Bill a ieşit de tot din economie, iar Ted foarte rar. În timp căsnicia lui Ted a rămas fericită. A lui Bill nu. Copiii lui Ted au fost crescuţi de ambii părinţi, în contrast evident cu ai lui Bill. În ce fel mai e marginalizat Bill în societate? A votat mai rar în alegerile prezidenţiale, a intrat mult mai des la închisoare. Povestea tendinţelor sociale nu e veselă şi nu se văd semne de revenire. Tendinţele apar indiferent de gruparea etnică sau demografică şi de fapt se înrăutăţesc într-atît încît există riscul că vor strivi pînă şi progresul uimitor făcut prin mişcarea pentru drepturi civile.

Prietenii mei din Silicon Valley şi de la Cambridge uită că ei sînt Ted. Au o viaţă plină şi productivă de undei vin şi avantajele, dar Bill are o viaţă foarte diferită. Ted şi Bil ne demonstrează că Voltaire avea dreptate cînd spunea că munca aduce foloase, că ne protejează de trei mari rele: plictiseala, viciul şi nevoia.

Atunci ce facem cu problemele?

Scenariul economic e surprinzător de clar şi simplu, mai ales pe termen scurt. Roboţii nu ne vor lua locurile de muncă în următorii doi ani, deci rămîn valabile lecţiile de economie elementară: încurajează întreprinzătorii, investeşte în infrastructură şi ia măsuri ca învăţămîntul să producă oameni cu calităţi corespunzătoare.
Dar pe termen lung, dacă ne îndreptăm spre o economie care foloseşte multă tehnologe şi puţină muncă manuală – şi asta facem – trebuie să avem în vedere cîteva intervenţii mai profunde, ca de exemplu venitul minim garantat. Probabil asta vă nelinişteşte pe unii, pentru că ideea e asociată cu extrema stîngă şi cu propuneri radicale de redistribuire a avuţiei. M-am documentat puţin asupra chestiunii şi poate unii se vor linişti aflînd că ideea unui venit minim garantat net a fost susţinută de socialişti vehemenţi: Friedrich Hayek, Richard Nixon şi Milton Friedman. Şi dacă sînteţi îngrijoraţi că o măsură ca venitul garantat ne-ar sufoca dorinţa de succes şi motivaţia de a vrea mai mult, v-ar interesa să aflaţi că mobilitatea socială, cu care ne mîndrim mult în SUA, a ajuns mai mică decît în ţările din nordul Europei, unde protecţia socială e foarte generoasă. Aşadar scenariul economic e simplu de fapt.

Cel social e mult mai problematic. Nu ştiu ce trebuie făcut ca Bill să-şi dorească participarea şi s-o continue toată viaţa. Ştiu totuşi că educaţia e foarte importantă. Am simţit asta pe pielea mea. Cîţiva ani am fost la o şcoală de tip Montessori, iar pedagogia de acolo m-a învăţat că lumea este un loc interesant, iar rolul meu e s-o explorez. Şcoala s-a desfiinţat în clasa a treia şi am intrat în sistemul şcolar public. Parcă fusesem trimis în Gulag! Privind înapoi îmi dau seama că scopul era să fiu pregătit ca funcţionar sau muncitor, dar atunci mi se părea că scopul e să accept, din plictiseală, ce se întîmplă în jur. Aşa ceva nu se mai poate. Nu se poate să tot producem oameni ca Bill.

„Am mare încredere în oameni. Esenţialul e să li se dea adevărul gol-goluţ”

Dar vedem lăstarele speranţei de mai bine. Vedem ce impact profund are tehnologia în şcoală, cum atrage lumea, de la cei mai mici învăţăcei pînă la cei mai bătrîni. Auzim voci remarcabile din economie care ne spun că trebuie să regîndim cîteva repere de care ne-am ataşat. Vedem eforturi serioase, susţinute, bazate pe date, de a înţelege cum să intervenim în comunităţile cu multe necazuri.

Avem deci promiţătoarele lăstare. N-am de gînd să susţin că e suficient ce avem. Ne stau în faţă probleme grele. Un exemplu: circa 5 milioane de americani sînt şomeri de cel puţin 6 luni. Nu le vom rezolva problema trimiţîndu-i la o şcoală Montessori. Marea mea grijă e că lumea pe care o creăm va dispune de tehnologii sclipitoare înglobate într-o societate dărăpănată, sprijinite de o economie care produce inegalitate în loc de şansă.

Dar de fapt nu cred că asta vom face. Cred că vom face ceva mult mai bun dintr-un motiv foarte simplu: faptele devin cunoscute. Realităţile noii epoci digitale şi schimbarea economiei devin tot mai cunoscute. Ca să accelerăm procesul am putea, de exemplu, să-i punem pe cei mai buni economişti şi factori de decizie să joace „Jeopardy!” împotriva lui Watson. Am putea trimite membrii Congresului să meargă cu maşini autonome. Dacă perseverăm în direcţia asta vom conştientiza că lucrurile se vor schimba. Atunci ne vom pune în mişcare. Nici nu-mi trece prin minte că nu mai ştim cum se rezolvă problemele grele sau că am devenit prea apatici sau nepăsători ca măcar să încercăm.

La început am citat din doi iscusiţi ai cuvintelor despărţiţi de un ocean şi un secol. Voi încheia cu cuvintele a doi politicieni la fel de îndepărtaţi. Winston Churchill ne-a vizitat la MIT în 1949 şi a spus: „Pentru a aduce masele largi de oameni de peste tot la masa abundenţei trebuie dezvoltate neobosit toate mijloacele de producţie industrială.” Abraham Lincoln şi-a dat seama că mai trebuie un ingredient. A spus: „Am mare încredere în oameni. Dacă li se dă adevărul, li se poate încredinţa depăşirea oricărei crize naţionale. Esenţialul e să li se dea adevărul gol-goluţ.”
Vreau să vă las cu un gînd optimist, ideea importantă este că adevărul gol-goluţ al epocii digitale devine tot mai limpede şi am mare încredere că ne va fi de folos în a trasa bine drumul spre economia provocatoare dar abundentă pe care o creăm.