IMNELE LIMBII MOLDOVENEŞTI
Autor: Vasile STATI
Limbile neolatine de răsărit, cele care au supravieţuit după dispariţia Imperiului rîmlean, au o soartă vitregă, chiar tragică... Dalmata a dispărut... Vlaha din nord-vestul Bulgariei, din Serbia duce o viaţă de azi pe mîne...
Valaha (lingua valachica, sermone valachica), azi «romînească», de la sud de Carpaţi de-a lungul istoriei a fost turcizată de la ciorapi pînă la ciorbă şi manele... Astăzi este voluptos englezită şi se lasă neputincios romani-/romalî-zată, adică «ţigănită» (E.Simion).
În epoca «democraţiei» occidentale a dat bafta peste dînsa: s-a romani-/romalî – zat mişto, în aşa măsură, încît este tot mai puţin înţeleasă de cei care nu au fericirea să colaboreze la gazetele, radio şi TV bucureştene...
S-a «academizat» bî(â)iguind: î – ă – î – î < i < a, încît şi mai puţini sînt acei, care o mai pot scrie corect. Cît de cît.
Dar, ca să vezi, soro!: au înfumurata, expansionista pretenţie să impună moldovenilor îngăimătura lor politico-academico - romani-/romalî-zată numită «limbă miştocărească» (Enciclopedia limbii romîne).
Sevele limbii, vigoarea, forma şi temelia originare ale tipului de vorbire cîndva est-neolatin le mai păstrează – DEOCAMDATĂ! – dulcea limbă moldovenească, ce se mai vorbeşte între Prut şi Nistru şi în stînga acestui rîu moldovenesc.
Dovezi grăitoare, înălţătoare, răscolitoare ne sînt IMNELE LIMBII MOLDOVENEŞTI – dovezi ale nemărginitelor posibilităţi de expresie ale limbii moldoveneşti, ale geniului de creaţie al celor mai înzestraţi fii ai poporului moldovenesc.
Aşa ceva nu are nici o limbă neolatină răsăriteană, întîi de toate, aşa-numita «romînească»...
Să ne convingem...
Limba noastră
Limba noastră-i o comoară
În adîncuri înfundată,
Un sirag de piatra rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc, ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte,
Ca voinicul din poveste.
Limba noastră-i numai cîntec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere ce spintec
Nouri negri, zări albastre.
Limba noastră-i graiul pînii,
Cînd de vînt se mişcă vara;
În rostirea ei bătrînii
Cu sudori sfinţit-au ţara.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Limba noastră-i vechi izvoade,
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le-nşirate, –
Te-nfiori adînc şi tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slavă-n ceruri,
Să ne spue-n hram ş-acasă
Veşnicile adevăruri.
Limba noastră-i limbă sfîntă,
Limba vechilor cazanii,
Care-o plîng şi care-o cîntă
Pe la vatra lor ţăranii.
Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Ştergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării-n care geme.
Strîngeţi piatra lucitoare,
Ce din soare se aprinde –
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Nu veţi plînge – atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea cît îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.
Răsări-va o comoară
În adîncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Alexei Mateevici, 1917
Limba moldovenească
Limba ţării mele,
limba mea de-acasă,
răsădită-n suflet
de al mamei cînt, –
ai crescut pe brazdă
grea în spic, miezoasă,
între fraţi prin veacuri
trainic legămînt!
Limbă strămoşască,
glas de voinicie,
de pe-ngălbenite
foi cronicăreşti,
din cenuşa vremii
faci să reînvie
gloria străbună,
vechile poveşti.
Limbă mîngîioasă,
fiică-a vieţii aspre,
ne doineşti şi-acum
ca la început.
Mulţi au vrut s-o zmulgă
fiinţării noastre,
dar nici s-o clintească
nimeni n-a putut
Cîntăreţii meşteri
te-au purtat departe.
Cu cetăţi de piatră
Ştefan te-a păzit.
A baladei noastre
Vorbă fără moarte,
dragostea obştească
ţi-a fost cuib şi zid.
Limba mea sfătoasă,
Creangă ce-a iubit-o
Şi-a înaripat-o-n
Vers Alecsandri,
Eminescu forma
ţi-a desăvîrsit-o
în cultura lumii
spre a ne mîndri.
Limbă moldovană,
zînă între zîne,
zori sub roşii steaguri
dacă se deschid
adevărul pururi
va grăi prin tine
din înţelepciunea
marelui partid.
Muzica latină,
demnitatea slavă
se-ntîlnesc în tine
şi se înfrăţesc.
Tu – mîndria noastră,
tu-a noastră slavă,
veşnicia noastră,
grai moldovenesc.
Nicolai Costenco
În limba mea moldavă…
În limba mea moldavă zic: mi-e bine!
În limba mea moldavă zic: mi-e rău!
Cu limba mea moldavă mă voi ţine
Şi-atunci cînd mistui-mă-voi în hău.
În limba mea sînt vesel şi mă doare.
În limba mea mîhnit sînt şi mi-e dor,
Cum alţii mii şi mii sub acest soare
Zîmbesc şi plîng numai în graiul lor.
În limba mea şi soarele răsare,
În limba mea şi-amurgurile cad,
În limba mea şi sufletu-mi tresare,
Cînd simtu-mă în prag de rai sau iad.
În limba mea mă bucur printre oameni,
Ce-i zic frumos în graiul sfînt al lor,
Căci fiecare grai e fără seamăn, –
În limba mea trăi-voi şi-o să mor.
Petru Zadnipru
«Mai dulce şi mai bună decît toate...»
Mai dulce şi mai bună decît toate
e pentru mine limba mea
şi pentru tine – limba ta,
şi pentru dînsul – limba lui.
O altă limbă mai fumoasă nu-i,
din care omul cîntecul îşi scoate.
Auzi! În limba mea
în cer răsare prima stea,
şi-n toate limbile la fel
Luceafărul răsare clar, fidel.
Izvoarele vorbesc moldoveneşte,
Moldoveneşte fiica îmi vorbeşte,
Moldoveneşte Prutul îmi grăieşte,
Moldoveneşte Nistrul îmi şopteşte,
Moldovenesc e viitorul meu,
ca şi trecutul tatălui ateu.
Aici, pe-acest picior de plai,
vin rodnici ani cu glas de nai,
cu cer senin în evantai.
Şi-n limba mea ca-ntr-un izvor
e-un răsfrînt multicolor.
Şi-n limba asta dac-o ştiţi,
pămîntul, pînea i-o sfinţiţi
şi truda omului ce-o face.
Cu ea cîntăm frăţia, pacea.
Cînd spune unul că-i săracă,
sărac îi el, nu-s limbi sărace,
lui poate limba să nu-i placă,
dar mie orice limbă-mi place.
Şi pentru mine limba mea
e-n lumea cerului o stea.
Atingi o frunză-n codrul ei
şi frunza scapără scîntei,
cînd vii în codrul ei umbros,
te faci mai tînăr, mai frumos;
cînd bei din apa ei adîncă,
se prinde rod pe vîrf de stîncă.
E limba mea, pe care mama
mi-a pus-o-n suflet pentru drum
şi-aşa-i de nouă şi bogată,
că n-o ştiu bine nici acum.
Victor Teleucă
Cu ce ar putea veni valahii, azi romîni, la această sărbătoare sufletească a adevărurilor veşnice, exprimate artistic irepetabil?!
