Cu siguranţă cel mai celebru joc sinucigaş, ruleta rusească îşi are rădăcinile în frămîntările, sfidările, depresiile şi dramele sufletului rus. Se cunoaşte bunăoră că ruleta rusească ar fi apărut în rîndul ofiţerilor Armatei Rusiei Ţariste, dar foarte puţini oameni ştiu că acest joc potenţial fatal, a fost inventat de către ofiţerii ruşi cantonaţi în România anului 1917, în plin Prim Război Mondial! Dramatica ruletă rusească ar fi rămas probabil pentru mulţi ani un joc crud şi dramatic, rezervat imensului spaţiu cultural rus, dacă un obscur scriitor elveţian nu ar fi auzit de ea şi nu ar fi introdus-o în nuvelele sale publicate în perioada interbelică în Statele Unite. Din acel moment, ruleta rusească s-a răspîndit pe toată planeta, fiind „jucată” în prezent în medii infracţionale, sau chiar exclusiviste, precum şi în zone de război.

Jocul cu moartea, comportamentul predispus la riscuri şi dedesubturile ruletei ruseşti

Din cele mai vechi timpuri, omul s-a temut şi a fost fascinat de moarte în egală măsură. Istoria a demonstrat în nenumărate cazuri că teama de moarte poate duce uşor la cealaltă extremă, anume sfidarea batjocoritoare sau furioasă a morţii sau a sorţii potrivnice.

Evident, în toată această ecuaţie trebuie luaţi în considerare şi factori precum depresia, consumul de alcool sau alte droguri, precum şi componenta cultural-socială.

De la gladiatori, berserkeri, spartani şi vikingi, la cavalerii norocului sau disperaţii sorţii, oamenii au avut o atracţie greu de înţeles şi mai ales de acceptat în a combina senzaţia riscului ultimativ cu gustul vieţii trăite pe muchie de cuţit, sau pe capsă de cartuş, după caz.

Există bineînţeles şi cealaltă extremă, cea în care frica şi disperarea generează în cele din urmă un curaj iraţional, în care individul cu certe probleme psihice, emoţionale şi sociale alege să apese pe trăgaci, vrînd parcă să dovedească că prin gestul său se ridică deasupra situaţiei dramatice în care se află, nemaipăsîndu-i în ultimă instanţă, dacă va trăi sau va muri.

În mod surprinzător, nici psihopatologia modernă nu cunoaşte aproape nimic despre psihicul şi personalitatea oamenilor predispuşi să joace ruleta rusească. Literatura şi cercetările în acest domeniu sunt aproape inexistente în ciuda celebrităţii sale, comparativ cu datele şi sursele referitoare la celelalte tipuri de comportamente suicide.

Ruleta rusească este deci, un joc al norocului cu potenţial mortal. Are ca motivaţie afecţiuni psiho-emoţionale specifice, pariuri bizare, sau mai grav, ruleta rusească poate fi o crudă metodă de execuţie şi tortură psihologică aferentă, folosită din nefericire în toată gama războaielor şi confruntărilor moderne  de la prizonierii din gulagurile sovietice forţaţi să apese pe trăgaci spre amuzamentul bolnav al gardienilor, la prizonierii grupărilor musulmane extremiste din Orientul Mijlociu, obligaţi să facă acelaşi lucru.

Jocul în sine constă în prezenţa neapărată a unui revolver cu încărcător în formă de butoiaş cilindric, de regulă cu capacitatea de şase sau opt cartuşe. Un revolver cu butoiaş cilindric este necesar din simplul motiv că numai cu acest tip de armă în care încărcătorul poate fi rotit cu viteză asemenea unei roţi de ruletă (de unde provine de altfel şi numele acestui joc mortal) se poate provoca hazardul şi norocul în urma apăsării pe trăgaci. De obicei în încărcător se pune un singur cartuş, lăsînd celelalte cinci orificii goale.

În variante extreme ale ruletei ruseşti, se pun în încărcător cîte două, trei, patru sau chiar cinci cartuşe, scăzînd considerabil şansele ca persoana care apasă pe trăgaci să poată scăpa cu viaţă. La extrema cealaltă a „jocului” se situează aşa numit-a „Friendly Russian Roulette” care are un regulament asemănător cu al ruletei clasice, dar în care sunt folosite cartuşe oarbe. Se pare că faima şi emoţiile declanşate de acest joc cu moartea i-au molipsit cumva şi pe cei care nu vor să-şi rişte viaţa, dar vor totuşi să experimenteze o serie de senzaţii tari mai aparte.

Un amănunt care merită reţinut este legat de fenomenul gravitaţiei în ruleta rusească. Cu alte cuvinte, după ce este introdus de regulă un singur cartuş în încărcătorul cilindric al revolverului, şi acesta este rotit în timp ce este ţinut în mînă în poziţie verticală, greutatea cartuşului în locaş se opreşte de obicei în afara percutorului, dînd astfel o şansă suplimentară celui care se încumetă să apese pe trăgaci. Din acest motiv, cei care cunosc dedesubturile ruletei ruseşti, rotesc încărcătorul revolverului printr-o mişcare amplă, rulîndu-l pe acesta pe o suprafaţă plană (cel mai adesea o masă sau pe perete) înainte de a-l fixa în revolver pentru poziţia tipică de tragere.

Momentul culminant soseşte atunci cînd trăgătorul trebuie să-şi fixeze ţeava arme în dreptul tîmplei, sau mai rar la inimă sau în gură. Cei care nu vor totuşi să-şi rişte viaţa, aleg uneori să-şi plaseze ţeava în dreptul piciorului sau antebraţului...

Dacă se respectă regulamentul clasic al ruletei ruseşti, în care trăgător-jucătorul trebuie să folosească un singur cartuş şi un revolver cu şase focuri, acesta are şanse de cinci la unu să scape cu viaţă. Dacă nu, evident, moartea sa este una sigură şi dacă arma este fixată la tîmplă sau în gură, urmează încheierea socotelilor cu viaţa fără nici o durere fizică resimţită.

Un obscur scriitor elveţian şi popularizarea ruletei ruseşti

Se presupune totuşi că ruleta rusească nu a fost inventată de ofiţerii ruşi cantonaţi pe teritoriul României la finele Primului Război Mondial, după cum susţinea Georges Arthur Surdez în scrierile sale. Există bunăoară mai mulţi istorici ruşi care afirmă că acest obicei macabru era de fapt unul foarte răspîndit în Rusia începutului de secol nouăsprezece. În ciuda acestor afirmaţii, există o singură menţionare scrisă a ruletei ruseşti, şi aceasta în nuvela „Fatalistul” scrisă de scriitorul rus Mihail Lermontov în anul 1840. În nuvela respectivă, un personaj minor ca importanţă supravieţuieşte cu bine unei încercări a ruletei ruseşti.

Şi din acest moment intră în scena istoriei ruletei ruseşti, Georges Arthur Surdez pe numele său complet, un scriitor elveţian născut din părinţi francezi, în anul 1900 în oraşul Bienne, Elveţia.

La vîrsta de treisprezece ani, Georges Surdez a vizitat alături de părinţii săi Statele Unite, unde a rămas să trăiască pînă la sfîrşitul scurtei sale vieţi. A fost un împătimit al istoriei şi al poveştilor cu iz picaresc şi aventurier. Toată viaţa sa, Georges Surdez a fost fascinat de Legiunea Străină Franceză şi de aura deosebită a acestui legendar corp militar modern. Din nefericire pentru el, i-a lipsit curajul efectiv de a se înrola ca soldat, după cum singur mărturisea în scrierile sale. Dar destinul său era altul.

Începuse să scrie nuvele şi povestiri scurte care se bucurau de un oarecare succes. Spre exemplu, nuvela sa „Demonul Caravanei” a servit ca inspiraţie pentru scenariul unui film clasic al cinematografiei, este vorba de pelicula „Legiunea Deşertului” lansată în anul 1953, cu actorul Alan Landd în rol principal. Însă după ce reuşise să publice cîteva nuvele şi scrisese scenariul pentru mai multe povestiri de benzi desenate, foarte populare în Statele Unite în acele vremuri, Marea Criză a lovit puternic societatea americană, iar foarte puţini oameni mai cheltuiau banii pe cărţi, reviste sau ziare, fapt care s-a dovedit un dezastru financiar pentru Georges Surdez.

În anul 1933, tînărul scriitor a pierdut astfel contractul cu şaptezeci şi trei de reviste de benzi desenate unde lucra ca scenarist.

Norocul său s-a numit întîlnirea cu şeful publicaţiei Collier’s Illustrated Weekly, o revistă de generalităţi care-şi păstrase popularitatea chiar în cei mai negri ani ai Crizei. Oricît de depresaţi ajunseseră oamenii, mulţi vroiau să se relaxeze citind sau să-şi regăsească optimismul citind povestiri de aventuri sau de război. În ciuda dificultăţilor financiare, Collier’s Illustrated Weekly vindea peste un milion de exemplare săptămînal în Statele Unite, motiv pentru care revista îşi permitea să plătească un scriitor cu suma de 1.000$ pentru o scurtă povestire.

Acei bani erau mană cerească pe atunci. Fire pasionată de istorie şi conflicte militare, Surdez auzise de metoda ruletei ruseşti care făcea deja ravagii în rîndul prizonierilor de război ai bolşevicilor, victime obligate de noii stăpîni roşii ai Rusiei să joace acest sumbru joc. Aşa că Surdez a creat o mică nuvelă al cărei subiect principal era tocmai această metodă nemaivăzută şi nemaiauzită de a sfida moartea.

Pe data de 30 Ianuarie 1937, infamul joc de-a viaţa şi de-a moartea ajungea să fie cunoscut de americanii de rînd prin intermediul unei povestiri de aproximativ 1.600 de cuvinte, intitulată evident, „Ruleta Rusească” şi publicată de Georges Surdez în Collier’s Illustrated Weekly. Povestirea nu pomenea nimic de ruşi sau de comunişti, ci era o povestire cu aventuri de război în care un grup de soldaţi din Legiunea Străină Franceză rămăseseră izolaţi într-un fort din Africa de Nord şi fiind copleşiţi de plictiseală şi depresii, au inventat acest joc cu moartea.

Surdez, conştient sau nu, tocmai le livrase americanilor şi nu numai lor, o metodă tragică şi sigură de a-şi încheia socotelile cu viaţa. Nuvela a avut un succes enorm, iar Surdez nu şi-a imaginat niciodată că doar în decursul acelui an, cîteva sute de americani urmau să-şi piardă vieţile deoarece se apucaseră să joace ruleta rusească cu propriile revolvere.

Odată cu trecerea timpului, mii de oameni aveau să moară în acest mod absurd şi nebunesc. Un val de sinucideri prin metoda ruletei ruseşti a fost înregistrat de autorităţile americane în urma difuzării filmului Vînătorul de Cerbi, lansat în anul 1978 cu actorul Robert de Niro în rolul principal. O scenă din film prezintă trei soldaţi americani capturaţi de Vietcong în timpul Războiului din Vietnam şi forţaţi să joace ruleta rusească pînă nu mai rămîne decît un singur supravieţuitor norocos. Încă din prima săptîmînă de după lansarea filmului, cîteva zeci de adolescenţi americani au murit încercînd să imite ce văzuseră în film.

Cît despre Georges Surdez, acesta avea să moară de depresie şi sărăcie la vîrsta de doar patruzeci şi nouă de ani, după ce în urmă cu trei ani soţia îl părăsise pentru un alt bărbat. Georges a ales totuşi să nu folosească ruleta rusească...  

Nicu Pîrlog