DUMITRU MATCOVSCHI DESPRE MARELE SĂU CONTEMPORAN TELEUCĂ

Mărinimos, darnic, omul şi poetul, Victor Teleucă

Dăruit cu har, cu mult har! Înzestrat cu simţire, cu multă simţire! Din subteran, părea, a crescut, din rădăcini, din adâncuri, din baladă. A gândit în poezie. Nu a împerecheat cuvinte goale. În anii de rea pomină, în anii şaizeci, era singurul poet basarabean care se integra plenar în literatura română, din Țară. Singurul, atenţionez! „Genialii” au venit mai târziu.

De-a lungul unei vieţi, poetul Victor Teleucă singur a fost. Critica literară, cea de atunci, din Basarabia, şi cea de azi, din Ţară, face liste, se zbate să-i promoveze pe cei mititei. Îi lustruieşte, cununi de laur pe frunte le pune, le cântă osanale, mnogo leta, cârdăşie de interese viaţa noastră cea de toate zilele, nimic nou în Europa.

De ce, ne vom întreba, totul se vinde şi se cumpără? Azi, după atâta revoluţie, nimeni nu citeşte nimic. Azi toţi sunt personalităţi notorii!

Un om cu suflet de pâine caldă, un scriitor, un critic literar, totuşi, a citit cu luare aminte toată opera lui Victor Teleucă şi i-a rezervat un loc de cinste între poeţii mari ai neamului, nu doar ai Basarabiei. Numele acestui critic e Theodor Codreanu.

Singurul, iarăşi singurul, după mine, care nu trişează, aici şi acum, or, lumea nouă tare-i strâmbă, tare multe coturi are, zice una, face alta şi mi-e teamă că Uniunea Europeană tot un fel de Uniunea Sovietică e, şi mă întreb: are nevoie lumea nouă de mediocrităţi?

Nu-i de-a bună, tare nu-i de-a bună, ele susţin că „se integrează în Europa”. Modernişti, postmodernişti, neagă şi deneagă toată poezia clasică. Dar şi pe noi, poeţii dorului, ne neagă, ce rost avea, se dau cu părerea, „să vă puneţi viaţa în primejdie pentru adevăr?”… Pe scurt, alta decât este lumea nu-i. A fost pe dos, a rămas pe dos.

În altă linie de idei: Victor Teleucă a fondat săptămânalul „Cultura”. Atunci, în anul 1964. M-a rugat să-l secundez. În anul 1966.

M-a susţinut, a semnat în lumină toate „monologurile mele în culori”, dar şi toate poemele mele pe care le-am prezentat redacţiei şi pentru care am fost eliberat din post, dat afară, percheziţionat la domiciliu.

Apropo, în volumul „Poet şi om al cetăţii”, Victor Teleucă semnează un articol, „Singur împotriva strâmbătăţilor”, l-a scris, probabil, pentru turma de martiri care fac la nesfârşit, cu simţămintele noastre, negoţ. Creşte numărul acestora, după căderea colosului imperial. Din păcate.

La începutul anilor nouăzeci, din cauza patrihoţilor, biruitorilor adică, Victor Teleucă s-a retras din viaţa publică, grav bolnav, s-a angajat profesor de Estetică și Filozofie la Liceul de pictură; nişte bănuţi primea, nu depindea de nimeni însă, Uniunea Scriitorilor nu ştia nimic, aici se împărţeau fotoliile. Un fel de dragoste teoretică elitismul. A fost, va trece.

Teleucă rămâne, cel mai mare poet al Basarabiei

Unul dintre puţinii care merită un loc pe Aleea Clasicilor. Gânditor, poetul. Coborâtor în sensuri. N-a dat din coate, n-a râvnit scaunul de cinste-n adunare. A muncit, rob, a disecat cuvântul, a drămuit cuvântul, a pus în vorba cea bătrână lumină din lumina sufletului său. N-a făcut niciodată echilibristică. Şi nici tribun n-a fost. C-un colţişor de inimioară a scris. Ca să moară de multă inimă, bărbat.

În altă ordine de idei. Când s-au abătut asupra mea nevoile, când politrucii i-au poruncit să mă elibereze din post, l-am văzut plângând, omeneşte:

- Ce vor ei de la tine?, mi-au spus că monologurile tale sunt în trei culori, iar poeziile – negre, unul, de la „Moldova Socialistă”, Badiuc, a scris şi o scrisoare la Comitetul Central, am văzut-o, mi-au arătat-o, nu-ţi poţi imagina ce zace în ei…

- Victore, i-am spus, nu scrii nici un ordin, plec de la redacţie benevol şi atât, socoate că am plecat, pur şi simplu, nu mai vin, cum să duci în cârcă păcatele mele?

Zis şi făcut, dar consilierii carne de om au vrut, au scris ordinul chiar ei, în limba rusă: „za samootstranenie ot zanimaemoi doljnosti, osvoboditi tov. Matcovscogo…” Atât a fost.

I-am dedicat în acelaşi an, 1970, lui Victor Teleucă, o poezie, citez din memorie:

Eu nu-nţeleg, Doamne, poate-am îmbătrânit,

poate pasărea din piept şi-a găsit

ţara cea caldă spre care-a râvnit,

neclintit.

Eu nu-nţeleg, Doamne, poate-am îmbătrânit,

poate urcuşurile m-au obosit,

poate coborâşurile m-au obosit…

adu-mi cea linişte de la început,

care nu mi-a plăcut,

scutură-mi tâmplele de zăpadă

şi n-am să mai vin niciodată

să-ţi plâng… Mă doare neliniştea,

ca o toamnă ploioasă,

mai greu, mai adânc…

Eram tânăr şi eu, dar şi Victor era…

Tânăr şi azi, poetul în fantezia mea…

Dar, ori de câte ori mă întorc în vreme devreme, la „Cultura”, la redacţie îl întâlnesc, tot plânge… Parcă-i o ruşine să plângi? Unii ar vrea să plângă, dar nu pot. Plâng, de obicei, poeţii mari! Ceilalţi nici nu plâng, nici nu se bucură.

Rămâne cu Ieri şi Azi Poetul Victor Teleucă, pilonul de susţinere al generaţiei şaizeciste.

P. s. Acest eseu a văzut lumina tiparului în publicaţia „Faclia” din 4 Februarie 2012