În caz că nu aţi aflat, Lituania tocmai i-a zis “Pa” lui Gazprom şi i-a tras o palmă zdravănă lui Putin. Zilele trecute a devenit funcţional terminalul de gaz lichefiat de la Klaipeda, prin care Lituania poate să importe acum practic tot gazul de care are nevoie, din surse alternative la gazul rusesc: din Norvegia (cam un sfert) şi de oriunde din lumea asta (restul). Mai mult, peste vreun an, după ce se mai fac nişte investiţii în reţeaua de transport de gaze şi interconexiunea cu Letonia, gazul din terminalul lituanian poate acoperi cam 75% din necesarul tuturor celor trei ţări baltice.

De ce e important? Lituania era una din ţările cele mai dependente de un eventual şantaj energetic rusesc (arma cu care Putin divizează cu succes Europa). Fără capacitate de înmagazinare pentru gaze, cu importuri 100% din contracte cu Gazprom, pe termen lung în termeni restrictivi, la preţuri dictate de ruşi, cu vreo 15% mai mari decît preţurile la care cumpăra Germania tot de la Gazprom prin North Stream. Fiind teribil de antipatică ruşilor, Lituania avea chiar cele mai mari preţuri pentru gaz din toată Europa. Mai mult, chiar reţeaua de transport şi distribuţie (adică ţevile de gaz de pe teritoriul Lituaniei) erau controlate tot de Gazprom. În 2009, Lituania şi-a închis şi centrala nucleară (Ignalina) de tip sovietic – Cernobîl, ca urmare a presiunilor UE, ajungînd şi mai dependentă de importurile de energie din Rusia.

Gazprom a făcut toate presiunile posibile pentru a bloca proiectul LNG şi ieşirea Lituaniei de sub controlul energetic rusesc – de la opoziţia de a ceda reţele altor companii şi lobby-ul făcut pentru întîrzierea proiectului LNG şi pînă la ameninţări “fizice”. De pildă, zilele trecute un submarin rusesc a fost observat în porţiunea suedeză a Mării Baltice, incident suspectat că ar avea de a face cu o eventuală tentativă de sabotaj a terminalului LNG. Dar Lituania nu s-a lăsat intimidată.

Proiectul LNG s-a decis, contractat şi construit în 3 ani. Anul acesta, de pildă, se lucra la construcţia terminalului LNG 24 de ore pe zi. Tot în 2014, la capătul unei lupte legale de mai mulţi ani, Lituania a reuşit, prin amenzi record date de Consiliul Concurenţei, să forţeze Gazprom să renunţe la controlul asupra reţelelor de gaz din ţară (pentru cunoscători: în UE, cine controlează producţia sau furnizarea de gaz nu poate controla şi transportul sau distribuţia, pentru a nu bloca intrarea competiţiei pe piaţă, şi trebuie să vîndă/transfere reţelele altora, aşa-numitul “unbundling” din Pachetul Trei). Gazprom a trebuit în cele din urmă să cedeze reţelele.

Lituania s-a mai bătut şi cu Comisia Europeană să se construiască terminalul LNG la ei, cu argumente imbatabile: Klaipeda e singurul port baltic care nu îngheaţă în tot timpul anului, şi Lituania are presiune mai mare în reţea decît Letonia şi Estonia, adică poate exporta mult mai uşor decît invers. Lituania a împins la UE urgentarea unor proiecte de interconectare – finanţate parţial de UE – care au loc chiar acum (Lituania-Polonia, Lituania-Letonia). În tot acest timp, nu a cedat nicio clipă ameninţărilor, şantajului Gazprom cu preţuri mari, lobby-ului intern pro-rus sau propunerilor dinspre stînga de a “nu supăra Rusia, totuşi”.

Să nu uităm că discutăm despre un stat minuscul (un pic peste 3 milioane de locuitori), cu enclava rusească Kaliningrad în coastă şi Armata Roşie la graniţă. Şi totuşi, Lituania a ţinut şi ţine o direcţie clară, pro-occidentală, consecventă, influenţînd şi deciziile UE în acelaşi timp.

A fost meritul unor politicieni responsabili şi al unui popor care ştie ce să aleagă: au votat a doua oară cu “doamna de fier” Grybauskaite şi contra politicienilor de cealaltă parte care propuneau “orice fel de pace, numai nu război cu Rusia”. Grybauskaite a solicitat ferm sprijin NATO; a susţinut din toate puterile negocierile Ucrainei cu UE anul trecut (la summit-ul din noiembrie 2013, cînd Lituania avea şi preşedinţia rotativă a Consiliului); şi a fost o vocală susţinătoare a sancţiunilor europene la adresa Rusiei.

Lituania ne arată că hotărîrea, consecvenţa şi lipsa “compromisurilor compromiţătoare” se răsplăteşte: Gazprom, de pildă, a fost forţat încă de anul acesta să reducă preţurile Lituaniei cu 20%. În 2015 expiră contractul pe termen lung cu Gazprom şi Lituania poate negocia cu oricine, chiar şi cu Gazprom, însă în termeni de piaţă, nu în genunchi: chiar dacă nici gazul lichefiat nu e ieftin, Gazprom nu mai poate ţine preţurile la nivelul din anii trecuţi şi nici nu mai poate şantaja că va opri de tot gazul din conductă, Lituania are alternative şi îşi va putea ajuta şi vecinii în maxim un an. Face aceleaşi lucruri şi în energie electrică: complet dependentă de reţeaua rusească şi importînd energie din Rusia, Lituania va investi într-o nouă centrală nucleară şi în interconectări cu ţările din UE din apropiere.

Astăzi, Lituania a reuşit să-şi cîştige cu adevărat independenţa de ruşi după 25 de ani şi reuşeşte să împingă şi în UE în aceeaşi direcţie.

Cine a făcut posibile aceste lucruri? O “doamnă de fier”, Dalia Grybauskaite, care nu se teme să spună public că Putin e o ameninţare pentru pacea în Europa şi că Europa trebuie să fie unită, iar NATO să apere statele baltice şi Ucraina. Cîteva detalii care o pot face şi mai interesantă pentru noi, în contextul alegerilor de duminică:

- a candidat independent la preşedinţia Lituaniei

- e primul preşedinte femeie din istoria ţării

- avea deja un job asigurat la Bruxelles (comisar european), alegînd să candideze pentru că şi-a dat seama de mizele enorme din propria ţară

- a refuzat să numească un Cabinet pînă cînd secretarii de stat suspectaţi de corupţie nu au fost scoşi din componenţa guvernului, deşi depăşea puţin atribuţiile preşedintelui; a reuşit să se impună bazîndu-se pe “legitimitatea directă mai recentă” (fusese aleasă mai recent decît Parlamentul)

- a ţinut constant direcţia pro-occidentală şi a sprijinit puternic proiectele energetice de creştere a securităţii şi independenţei – atît prin susţinere directă, cît mai ales prin leadership, convingîndu-i pe cei din jurul ei s-o urmeze

- a susţinut în permanenţă în politica externă că UE trebuie să sancţioneze Rusia şi NATO să apere graniţele de est

- a promovat direcţia europeană a Ucrainei

- nu în ultimul rînd, e un preşedinte care şi-a dat seama că, atunci cînd ai un război la graniţă şi corupţie acasă, distincţia stînga-dreapta devine destul de irelevantă şi singurul lucru care contează e să faci ce e mai bine pentru poporul tău, misiune mai potrivită pentru un preşedinte al tuturor cetăţenilor. Ca idee, Grybauskaite a venit, iniţial, dinspre centru-stînga; dar a promovat mai curînd ideile susţinute de partidele lituaniene de centru-dreapta: piaţă competitivă europeană, independenţă de ruşi, coloană vertebrală, pentru că acesta era interesul public în contextul dat.

Otilia NUŢU,

Contributors.ro