Ochiul este un organ a cărui principală funcţie este cea de a detecta lumina. Se compune dintr-un sistem sensibil la schimbările de lumină, capabil să le transforme în impulsuri nervoase. Ochii cei mai simpli nu fac altceva decît să detecteze dacă obiectele din jur sînt luminate sau obscure. Cei mai complecşi folosesc la percepţia vizuală. Ochii compuşi se găsesc la artropode (insecte şi animale similare) şi sînt formaţi din mai mulţi ochi simpli care permit formarea unei vederi panoramice în mozaic.

 La majoritatea vertebratelor şi cîteva moluşte, ochiul funcţionează prin proiectarea imaginilor pe o retină sensibilă la lumină, de unde se transmite un semnal spre encefal prin intermediul nervului optic. Ochiul are o formă sferică, este umplut de o substanţă transparentă, gelatinoasă numită umoare vitroasă, are o lentilă de focalizare numită cristalin şi, adeseori, un muşchi numit iris, care reglează cantitatea de lumină care intră. Lumina pătrunde prin partea din faţă a ochiului printr-o membrană transparentă numită cornee, înconjurată de o zonă numită albul ochiului.

În spatele corneei se găseşte irisul, un disc colorat (acesta are un caracter unic pentru fiecare individ). Între cornee şi iris există un lichid numit umoare apoasă. Irisul este perforat în centru de un orificiu de culoare neagră, denumit pupilă. Pentru ca ochiul să nu fie deteriorat, atunci cînd lumina este foarte puternică, pupila se contractă (şi prin urmare, se micşorează); iar în caz contrar, atunci cînd este întuneric, pupila se măreşte. În continuare, lumina traversează cristalinul, acesta avînd funcţia de lentilă biconvexă, apoi umoarea sticloasă, în final imaginea fiind proiectată pe o membrană numită retină. Pleoapele şi genele au rolul de protecţie a ochilor. O membrană subţire transparentă, denumită conjunctivă, căptuşeşte interiorul pleoapelor şi o parte din sclerotică.