Ambii termeni provin din limba latină, deşi sensul lor a fost uşor denaturat în timp.

Împăratul deţine cea mai mare putere în regiunea pe care o conduce. Din diverse motive, ei considerau că stăpînesc întreaga lume (împăraţii din China, India, Persia susţineau că sunt liderii lumii). Pe de altă parte, regii nu stăpîneau teritorii atît de vaste, precum împăraţii, motiv pentru care plăteau tribut altor state, indiferent dacă ele erau conduse de împăraţi, de papă sau chiar de alţi regi. Titlul de rege are, în primul rînd, o însemnătate politică, pe cînd cel de împărat face referire, de cele mai multe ori, atît la puterea laică, cît şi cea religioasă. 

În timp ce regii guvernau un teritoriu destul de omogen (fie că era denumit „regat" sau „ţară"), împăraţii exercitau adesea o putere asupra unei zone destul de eterogene, adică stăpînea asupra mai multor regate, ducate, principate ş.a.m.d. De exemplu, în vechea Persie, împăratul purta titlul de „Regele Regilor" („Shahanshah"). În lumea antică şi, după aceea, în Evul Mediu, împăraţilor li se acordă o importanţă deosebită. În Europa, de exemplu, perpetuarea puterii în imperiu se făcea într-un mod cvasi-liniar, prin aşa-numitul proces „Translatio imperii". În India, învestitura împăratului („Samrāt", „Chakravartin") se făcea prin intermediul ritualului „Rajasuya". În cadrul acestuia, conducătorul trăgea săgeţi cu arcul dintr-un car, după care era purtat pe spinarea unei vaci. 

În trecut, protocoalele presupuneau ca împăraţii să fie trataţi diferit de regi. La ora actuală, diferenţele dintre două tipuri de conducători sunt aproape insesizabile. 

Sursa: mentalfloss.com