”Uite-așa aș vrea să mor, cu paharul lîngă mine...”

Autor: Mihai CONȚIU

”Folclorul românesc e unic”, spun mulți, ”prin bogăția, naturalețea și originalitatea lui”. Nu mă mai miră nimic în condițiile în care noi, românii, am transformat în ”sublim național” balada Miorița! Folclorul românesc, iar aici mă refer cu precădere la cel interpretat inclusiv și de către cîntăreți vestiți, ale cărui texte au fost culese din popor ori au fost rod al inspirației cîntăreților, ne îndeamnă/cheamă la lene, alcoolism, amor sau narează tristeți sfîșietoare, în urma unui eșec în dragoste, ori după un refuz al virtualului partener de a-i răspunde la ademeniri erotice. Nimeni nu muncește, ci doar urmărește ca paharul cu băutură să fie permanent plin, iubita/iubitul să răspundă cu ”da” la orice chemare și tot felul de alte păcate lumești ”admisibile”. Voi da doar cîteva exemple din sutele și miile de astfel de texte!

Există o melodie populară ardelenească, care se fredonează și este îndrăgită în toată România, intitulată ”C-așa beau oamenii buni”. Începînd cu titlul, ni se sugerează clar că, cine nu bea zilnic așa cum ne este recomandat în textul acestuia, nu poate fi un om bun, dar mai cu seamă dacă ”nu bea de Sîmbătă pînă Luni; că nu te poți considera frate cu nimeni dacă nu bei întrucît ”așa beau oamenii frați – de Sîmbătă pînă Marți” și tot așa, pînă cînd aflăm că beția se transmite genetic, din tată în fiu, întrucît interpretul ne spune: ”C-așa beau și eu, și tata/ Dintr-o Sîmbătă în alta”!

Un alt cîntec interpretat inițial de cunoscuta Gabi Luncă, iar mai apoi de Ion Dolănescu și alții poartă titlul ”O damigeană și-un pahar”, în care, printre altele, se cîntă: ”Cu-o damigeană și-un pahar/ Și cu-n lăutar/ Aș petrece așa pînă la ziuă,/ C-o damigeană, cu-n rachiu,/ Neică, stai că viu,/ Mai aproape de tine să fiu/. Dincolo de plăcerea euforică a românului de a bea pînă la ziuă, reținem mesajul că beția este și un stimulent erotic, pentru că ce altceva ne sugerează interpreta prin versul ”mai aproape de tine să fiu”?

Un erotism interesant găsim și în textul cîtecului ”Mai vino seara pe la noi, Ionele dragă” al celebrei Ioana Radu. Aici avem de-a face cu suferința unei fete care tînjește la o vizită a lui Ionel sunîndu-i că ”Poarta e deschisă,/ Lampa e aprinsă,/ Mama s-a culcat,/ iar ea ”l-a așteptat”. Cînd spune ”mai vino”, deducem că Ionel o mai vizitase nocturn cînd mama ei dormea, dar a părăsit-o pentru alta, căci cîntecul ne mai spune: ”Prin pădurea rară,/ Mîndra stă-n cămară,/ Plînge de se omoară/ Că Ionel se însoară/. Înțelegem, așadar, tristețea acestei fete părăsite, a cărei casă este amplasată și într-o pădure rară, care oferă, deci, și o intimitate absolută. De reținut e și ”pudoarea” acestei fete care-i spune lui Ionel să vină ”pe la noi”, adică pe la ea și mama ei, cu toate că mă-sa doarme și nici nu vrea să se trezească. Lampa aprinsă este un semnal luminos care îi transmite lui Ionel că poate veni în siguranță tainică la ea, nefiind clar vorba despre o invitație la o lecturare din Biblie.

Cîntecul ”Mărioară de la Gorj” a fost scris și interpretat de către celebra Maria Tănase. E clar că cele descrise se petreceau în vremuri îndepărtate, cînd în Țara Românească circula drept monedă de schimb inclusiv ”zlotul” polonez. În textul Mariei Tănase, un bade spune: ”Mărioară di la Gorj,/ Ia la neica vreo doi zloți/ Și nu te iubi cu toți”. Din aceste versuri înțelegem clar că acea Mărioară era o nimfomană, ca să nu-i zicem curvă, iar el vrea să o plătească cu ”vreo doi zloți” ca să renunțe la viața sexuală destrăbălată și să se iubească numai cu el. E clar că acest bade i-a subestimat apetitul sexual al Mărioarei, căci iată cum îi răspunde: ”Tine-ți, neică, plata ta, măi,/ Mie-mi place dragostea/ Și cînd îl pup pe neica”. Constatăm, astfel, că Mărioara e cu gîndul pofticios și la alții chiar și cînd îl pupă pe neica al ei... stabil sau de fațadă.

Și mai interesantă e o altă melodie a Mariei Tănase pe care a intitulat-o ”Mă dusei să trec la Olt”. Aici avem de-a face cu un șmecheraș care ne spune că s-a dus cu mîndruța lui ca să treacă rîul Olt, însă podarul, afacerist și curvar, îi spune că îl trece Oltul dacă-i dă un zlot ”și pe-a lui mîndră de tot”. Fiind un ”mascul în toată regula”, șmecherașul refuză oferta podarului și decide că, decît să-i de un zlot, va trece el Oltul înotînd. Acum urmează cea mai tare probă de masculinitate a șmecherașului care spune că ”unde-o fi Oltul mai mare/ l-o trece mîndra-n spinare/”, iar ”unde-o fi mai mititel/ îl trece el, că-i voinicel”. Fără alte comentarii!

Exemplele pot continua la nesfîrșit, însă nu putem să nu ne amintim și despre celebrele cîntece de pahar ale nemuritorului Gică Petrescu. Ca o paranteză, precizez că îndemnurile la chefuri și beții pe care ni le face în numeroasele sale cîntece contrastează cu realitatea că Gică Petrescu nu a fost băutor toată viața, iar asta o spun în cunoștință de cauză deoarece l-am cunoscut foarte bine. Din numeroasele sale cîntece de petrecere, este suficient să evocăm măcar două strofe dintr-unul – ”Uite-așa aș vrea să mor” –, fără alte comentarii:

”Uite-aşa aş vrea să mor,/ Cu paharul lîngă mine,/ Cu cobzarul lîngă mine,/ Uite-aşa aş vrea să mor,/ Într-o crîşmă din Obor,/ Să-mi scriu cînd o fi momentul,/Cu vin roşu testamentul,/…Să-i tragem o beţie…,/ De pomină să fie,/ Şi dup-o săptămînă,/ Să mor cu sticla-n mână”.

În concluzie, în folclorul românesc nimeni nu citește o carte, nu se muncește decît rareori – doar atunci cînd un bade iese la prășit ca să seducă o vecină sau pe altă fată ori nevastă –, nimeni nu merge la biserică sau la școală, ci doar se bea din zori și pînă în noapte, se preacurvește, se suferă din dragoste și restul slăbiciunilor omenești, căci ”doar așa-i românul cînd se veselește”!