De la Churchill încoace, nu s-au mai ţinut discursuri deştepte

Integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană, indiferent de data la care se va întîmpla acest eveniment firesc, este, la ora actual, interesul şi idealul nostru naţional. Geografia ne-a predestinat să fim aproape de inima continentului European. Politicienii de prim rang şi politicile marilor naţiuni a făcut ca destinul nostru să fie disputat sau disputabil, dar destinul nostru final, se înţelege, nu poate fi altul decît cel de cetăţeni ai comunităţii europene.

Pe parcursul următoarelor 9 numere ale ziarului nostru, ne-am propus să vă oferim partea cea mai semnificativă a unui interviuluat  Ciprian Chirvasiu scriitorului, eseistului, criticului literar, diplomatului şi aristocratului care a fost Alexandru Paleologu din România. Veţi vedea că acest interviu este sau ar trebui să fie o pildă de înţelepciune şi de luciditate, valabilă pentru toţi intelectualii şi politicienii din Republica Moldova. Facem această afirmaţie deoarece absolut toate observaţiile, constatările marelui gînditor definesc, fatalmente, şi realităţile încă funeste de aici.

Interviul, în care se vorbeşte despre România, UE, SUA, Rusia, terorism, prostie etc., a fost realizat de către Ciprian Chirvasiu în Toamna anului 2004, cu un an înaintea trecerii în nefiinţă a lui Alexandru Paleologu, cînd România nu era membră a UE, fiind publicat integral în volumul „Destine fără noi”, apărut la editura „Badea” în anul 2006. Îl vom reproduce întocmai după grafia autorului.

Alexandru (Alecu) Paleologu s-a născut pe data de 14 Martie, 1919, la Bucureşti, şi a decedat pe data de 2 Decembrie 2005. Prin diverse înrudiri, Paleologu a fost descendent al domnitorului Constantin Brîncoveanu. A fost deţinut politic în România comunistă, iar mai apoi, după 1989, a fost ambasador în Franţa şi senator. (MS)

INTERVIU. Alexandru Paleologu (continuare din numărul trecut)

“Modelul american e unul abject, antipatic şi grosolan”

Ciprian Chirvasiu: Ce şanse mai avem?

Alexandru Paleologu: Omenirea evoluează, în mod clar, către - să-i spunem aşa - aristofobie. Se detestă ceea ce este nobil, ceea ce este inteligent, ceea ce este frumos. Se place numai ceea ce este tâmpit, grotesc şi abject. Asta place! Ah, ce place: un om tare, un o serios, se zice! Adică un cretin ticălos şi setos de putere. Pentru că setea de putere e cea mai uşor de împlinit. Setea de băutură, de beţie, nu totdeauna poţi s-o împlineşti. Nu ai mereu atâţia bani să bei atâta vin, sau atâta vodcă, sau atâta whisky cât ai poftă.

În materie de putere, câtă vrei atâta capeţi. Nelimitat! Îţi poţi bate joc de omenire în mod nelimitat. Cum se şi petrece în ziua de azi. Repet, nu numai la noi. Noi admirăm câteva ţări mari, le zicem mari în raport cu noi: au o putere economică destul de mare, au impus anumite modele sau cel puţin au căpătat faima asta. Dar uitaţi-vă, de pildă, la modelul american. Uitaţi-vă atenţi la ce este acesta! Nu la americanul adevărat. Nu încetez a repeta că cel mai mare om de stat al epocii noastre a fost Ronald Reagen. Dispreţuit în ţara lui, în multe altele - între care şi la noi - fiindcă era un om de o cultură relativ mijlocie, nu prea harnic. Spunea foarte bine fiu-meu într-un articol: avea două trăsături aristocratice - incultura şi lenea.

Ei bine, avem modelul american. De ce? Pentru că în America nu mai există elite americane. De fapt, ele există dar nu mai contează. Elita e formată din cei învinşi în Războiul de Secesiune, sudiştii. Proprietarii de sclavi. Poţi fi proprietar de sclavi, dar să te porţi omeneşte, după cum poate constata oricine cunoaşte destul de bine marea literatură americană. Există o mare cultură, multă inteligenţă, imens talent în lumea americană.

Dar modelul american e unul tâmpit, abject, antipatic şi grosolan. Şi e preluat de toţi. Acum câţiva ani, când s-a bombardat Kosovo – o porcărie fără margini! – şi a venit madama aia, cum o cheamă?, Madeleine Albright, o stupidă, să ne înveţe, atunci s-a putut vedea ce e asta. Un prieten îmi spunea: ”Trebuie să-i salutăm pe americani, că sunt cei mai tari!”. Pe de o parte, nu sunt cei mai tari. Şi-au dorit asta după aceea, când nu erau. Când au văzut că sunt vulnerabili pe teritoriul lor şi s-a ruinat definitiv mitul “American way of life”. Şi nu se mai poate repara.

Apoi, în Irak, au lăsat să se distrugă, e adevărat de către nişte derbedei de-acolo, muzeul poate cel mai important din istoria omenirii. Mie mi-e antipatic muzeul ăla pentru că am o antipatie pentru lumea arcadiană, asirobabiloniană şi am simpatie doar pentru lumea creştină, europeană, asta e lumea omenească! Dar, totuşi, era de mare preţ acel muzeu. A fost lăsat să fie furat, să intre în posesiune privată şi în incompetentă aproape toată istoriografia de-acolo. Aşa scria în presă, n-am verificat. Deci o altă binefacere americană : aducerea democraţiei unde nu are ce căuta.

“Sunt întunecate luminile modernităţii!”

Alexandru Paleologu: Altă prejudecată, alt cuvânt: democraţie. Dom’le, e democraţie, e democratic sau nu e democratic! Democraţia poate să fie bună sau rea, vorba aceea, după cum se face. Democraţia e mai puţin bună în principiu pentru că pleacă de la ideea numărului de voturi. Cum poate numărul de voturi decide ce e bine? Nu decide niciodată ce e bine ci ceea ce e statistic. Ei bine, acest amic al meu îmi sugera să ţin cu americanii fiindcă sunt cei mai tari. Unde sunt tari? Au luat bătaie în Irak numărul unu! Acuma fug de frică. Dar au şi îndrăzneala fricosului prost: provoacă şi mai tare.

Prostul care nu are nici un fel de ingeniozitate, nici îndrăzneală, pozează cu prostia lui şi pare tare. Nu e tare, e tâmpit. Dar nu e vorba doar de americani. Uitaţi-vă ce se întâmplă cu Franţa. În principal, eu am o formaţie franceză. Şi, în primul rând, o neascunsă admiraţie pentru marea reuşită europeană care este Franţa. Şi Europa, nu numai Franţa. Când zic Europa, zic creştinătatea. Fiindcă bine spunea De Gaulle: ”Europa ţine de la Atlantic până la Urali”. Nu-i altfel! Europa e până Urali. Central europenii sunt nişte proşti.

Millan Kundera, de pildă. Un scriitor remarcabil. Dar dintr-o ciudă, poate explicabilă, zice că Europa are ca linie de est arcul carpatic sau graniţa convenţională cu Bielorusia. Păi, de unde Bielorusia? Europa ţine până la Urali! Asta ce poate fi? Dar noi refuzăm modelul rusesc, ca fiind bolşevic. L-am putea refuza atunci şi pe cel francez, ca fiind iacobin! Fiindcă ăştia strică şi trecutul! Toţi revoluţionarii ăştia imbecili deteriorează şi deformează trecutul. Îl fac după modelul lor imbecil, şi ticălos, şi incult. Asta le place lor. Or, remarcaţi ce superbă este Franţa cu toate catedralele ei din timpul Evului Mediu! Evul Mediu, epoca cea mai glorioasă a Europei.

Numai proştii vorbesc despre “întunecatul Ev Mediu”. Auzi, “întunecat”. Păi, întunecat eşti tu, idiotule, care zici asta! Din păcate, acest “întunecat Ev Mediu” nu mai există. Sunt întunecate luminile modernităţii! Întunecata modernitate! Chiar întunecată şi tâmpită! În secolul al XIX-lea, francezii au avut nostalgia instaurării unei ordini normale. Şi încercarea cu bourbonii, apoi cu orleansii, apoi cu Napoleon al III-lea, apoi, după ce a fost înfrântă de nemţi, cu majorităţi electorale zdrobitor de mari în favoarea dreptei.

Numai că dreapta n-a fost în stare să instaureze monarhia din cauza tâmpeniei ei! Pentru că oamenii ăştia de dreapta, din nefericire, nu sunt deştepţi! Ei voiau steagul alb. Dom’le, nu se mai putea asta. După ce Napoleon umpluse Europa cu steagul tricolor francez, nu puteai să renunţi la el. A veni cu steagul alb şi cu crinul francez era o sfidare prostească. Dar toţi reacţionarii, care erau mai puţin deştepţi decât aş fi vrut eu să-i văd, voiau steagul alb. Acesta nu s-a mai pus, după gloria tricolorului. De-acuma nu mai există Franţa. Pentru că nu se poate spune că există o ţară în care, în secolul XX – simplific şi rezum – a avut doar doi oameni mari: Valery şi Marlaux.

E cam puţin şi nu de talie suficientă cum a fost odinioară: o sumă imensă de genialităţi, de spirit, de splendoare, secol după secol în cultura franceză. Pe de altă parte, nu a răsărit nimic în ţara noastră. Eu am apucat, declar asta sus şi tare, pot s-o şi zbier, sunt în stare să şi sparg pahare pe tema asta, să arunc pe fereastră obiecte: am văzut în România oameni extraordinar de inteligenţi, de subţiri, de fini, de admirabili şi de civilizaţi.

Ei bine, acum nu doar că dispar, da nu sunt iubiţi! Remarcaţi cât de tare este detestată inteligenţa! Am auzit de mii de ori expresia: “E periculos de inteligent”. Cum să fie periculos? Numai prostia este periculoasă. Dar de ea nu se teme nimenea. În fiecare zi, se poate vedea pericolul imens pe care-l degajă prostia şi incultura. Însă nouă ni se par omenoase, generoase, frumoase, agreabile, mai cu seamă când te simţi ca şi acasă în prostie şi în incultură.

Eu am făcut un copil destul de târziu, la 54 de ani. Credeam că n-o reuşesc să-l mai am. Aş fi trăit degeaba. Dar, de când l-am avut, mi s-a iscat altă groază: ştiu precis în ce lume stupidă şi grosolană va trăi. Nu poate fi dubiu: o lume abjectă şi cretină în ultima expresie. N-am nici un fel de optimism în ceea ce priveşte şansele inteligenţei pentru viitorul apropiat. Despre cel îndepărtat, ce să mai vorbim? Suntem înconjuraţi de o degenerescenţă dusă până la animalitatea cea mai crasă. (va urma)