Zece lucruri pe care nu le ştiai despre domnitor

Ştefan cel Mare şi Sfînt, domnitorul care a ţinut frîiele Moldovei timp de 47 de ani (1457-1504), arăta cu totul altfel faţă de descrierile din manualele de istorie, a suferit înfrîngeri zdrobitoare în unele războaie şi a avut doar două cuceriri amoroase extraconjugale consemnate în scrierile medievale. Deşi s-a scris mult despre Ştefan cel Mare, există mai multe mituri şi adevăruri istorice mai puţin cunoscute, chiar denaturate, despre faptele de vitejie, despre viaţa personală şi, mai ales, despre activitatea de ctitorire a unor cetăţi, biserici şi mănăstiri.

1. Cum arăta, de fapt, voievodul? Ştefan cel Mare arăta cu totul diferit faţă de imaginile tipărite în manualele de istorie. Abia la sfîrşitul sec. XIX şi începutul sec. XX apar primele tablouri şi sculpturi care îl înfăţişează pe domn. Din epocă datează un singur chip al lui, care apare în Tetraevangheliarul de la Mînăstirea Humor (1474), unde se află şi astăzi. În cartea respectivă apare ca un om scund, subţire, evlavios, îmbrăcat cu o manta domnească împodobită cu pietre preţioase şi semipreţioase, cu coroană voievodală pe cap.

2. A avut patru soţii şi două ibovnice. Există mitul că voievodul a avut iubite şi ibovnice în toate ţinuturile Moldovei, lucru susţinut de scrisorile de la Curţile domneşti de la Iaşi, Vaslui, Roman, Bacău etc. Din corespondenţa vremii reieşea că Ştefan cel Mare, după terminarea treburilor administrative, politice etc. din locurile unde poposea, cerea să i se aducă seara ibovnice. Însă, nu se face nicăieri menţiunea că au şi fost în dormitorul voievodului. Potrivit izvoarelor istorice, se ştie cu siguranţă că a avut patru soţii: Maruşca cu care s-a căsătorit în 1457, Evdochia de Kiev (1463), Maria de Mangop (1472) şi Maria Voichiţa (1480). Doar prima soţie nu a fost de neam mare, restul căsniciilor fiind făcute din interes. Voievodul a avut doar două ibovnice care apar în izvoarele istorice: Călţuna din Brăila (femeie căsătorită şi de moravuri uşoare) şi Maria din Hîrlău, o pescăriţă. Restul aventurilor, despre care se spune că au fost cu sutele, nu pot fi probate.

3. A avut 10 copii: şapte băieţi şi trei fete. Alexandru a fost primul fiu al lui Ştefan cel Mare, copil conceput cu Maruşca. A doua soţie, Evdochia de Kiev, i-a dăruit trei copii (Elena, Iliaş şi Bogdan) - care au murit cu toţii în timpul vieţii tatălui lor. Maria de Mangop nu i-a oferit niciun fiu, motiv pentru care a divorţat de ea (celelate soţii au decedat). Cu cea de-a patra soţie, Maria Voichiţa, a avut patru copii: Bogdan al III-lea (succesorul tronului), Bogdan Vlad, Ana şi Maria Chiajna. Cu fiecare dintre cele două ibovnice a avut cîte un fiu: Mircea şi Petru Rareş.

4. A purtat 42 de războaie şi a pierdut cinci bătălii. Deşi se spunea că Ştefan cel Mare a cîştigat toate bătăliile purtate, a avut şi cinci înfrîngeri zdrobitoare. Pe 22 Septembrie 1462, a fost învins în timpul asediului de la cetatea Chiliei, luptă purtată împotriva muntenilor şi a lui Vlad Ţepeş (vărul său). În Iulie 1476, este înfrînt în lupta cu turcii de la Războieni-Pîrîul Alb (jud. Neamţ). Pe 15 Iulie 1484, pierde cetatea Chiliei (azi în Republica Moldova) în lupta cu turcii. Pe 9 August 1484, pierde în faţa turcilor şi Cetatea Albă. O nouă înfrîngere în faţa turcilor a suferit-o pe 16 Noiembrie 1485, cînd a încercat să recucerească Chilia.

“Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare la statu, mînios şi de grabu vărsătoriu de sînge nevinovat; de multe ori la ospeţe omoria fără giudeţiu. Amintrilea era om intreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gîndiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie era meşter, unde era nevoie însuşi se viriea, ca vazîndu-l al săi, să nu să îndărăptieze şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi unde biruia alţii, nu perdea nădejdea, ca ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui, şi feciorul său, Bogdan Vodă, urma lui luasă, de lucruri vitejeşti, cum se tîmpla din pom bun, roadă bună iase. Iară pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plîngere în mănăstire la Putna, care era zidită de dînsul. Atîta jale era, de plîngea toţi ca după un părinte al său, că cunoştiiau toţi că s-au scăpatu de mult bine. Ce după moartea lui, pînă astăzi îi zicu sveti Ştefan Vodă, nu pentru sufletu, ce iaste în mîna lui Dumnezeu, că el incă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, care niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au agiunsu. Fost-au mai înainte de moartea lui Ştefan Vodă într-acelaşi anu iarna grea şi geroasă, cîtu n-au fostu aşa niciodinioară şi decii preste vara au fostu ploi grele şi puhoaie de apă şi multă înecare de apă s-au făcut.” (Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei)

5. Ctitor de cetăţi, biserici şi mănăstiri. Există legenda că ridica o mănăstire sau o biserică după fiecare bătălie. În realitate a purtat 42 de războaie şi există 36 de lăcaşe de cult a căror ctitorire îi este atribuită. În istorie au rămas două perioade distincte privind construcţiile făcute pe vremea lui Ştefan cel Mare. Între anii 1457-1487, a ridicat cetăţi şi fortificaţii, iar între anii 1487-1504 a ridicat biserici şi mănăstiri. Majoritatea au fost ridicate pe locul unor construcţii mai vechi sau în continuarea unor lăcaşe existente.

6. Mănăstirea Putna nu a fost ctitorită iniţial de Ştefan cel Mare. Se crede că mănăstirea Putna a fost ctitorită de el şi pentru că a fost înmormîntat acolo. În fapt, primul voievod, Dragoş Vodă, a construit o biserică din lemn la Volovăţ, pe care apoi a mutat-o la Putna. În jurul acestei bisericuţe, Bogdan I Întemeietorul a pus bazele Mînăstirii Putna. Ştefan cel Mare a fost cel care a refăcut-o şi a dezvoltat-o în perioada 1466-1469, el rectitorind-o, de fapt.

7. Relaţiile cu vărul Vlad Ţepeş au fost bazate pe interes. Între cei doi domni, verişori, au existat legături influenţate de interesele militare, administrative, strategice şi economice. De exemplu, atunci cînd Ştefan cel Mare a urcat pe tron în 1457, a fost ajutat şi de Vlad Ţepeş. Relaţiile s-au stricat în 1462, atunci cînd Vlad Ţepeş, în celebrul asediu de noapte de la Tîrgovişte împotriva turcilor, i-a pus pe fugă pe duşmani dîndu-le foc corturilor în noaptea dinaintea bătăliei. Ştefan cel Mare era atunci aliatul turcilor, fiindu-i promisă de către aceştia cetatea Chilia. Tot Ştefan cel Mare a incendiat oraşele Tîrgul de Floci şi Brăila din Ţara Românească, condusă la acel moment de Vlad Ţepeş. Relaţiile dintre cei doi au fost reluate după 1475, cînd Ştefan cel Mare a intervenit pe lîngă Matei Corvin (regele maghiar) pentru a-l elibera din închisoarea de la Buda pe Vlad Ţepeş.

8. Lupta de la Vaslui, cîştigată şi de secui, şi polonezi. Celebra bătălie de la Podul Înalt-Vaslui de la 1475, atribuită în exclusivitate moldovenilor, a fost de fapt un război purtat alături de aliaţi străini. Turcii au venit cu o armată covîrşitoare, cu circa 120.000 de ostaşi şi au pierdut războiul de la Vaslui în faţa a 60.000 de oameni. O contribuţie uriaşă în cîştigarea luptei au avut-o şi cei 5.000 de secui veniţi drept ajutor din Sud-Estul Transilvaniei. Sînt izvoare istorice care arată că, pe lîngă aceştia, au mai fost 2.000 de unguri, 2.000 de cavaleri din Polonia şi poate şi 1.000 de lituanieni. Ştefan cel Mare i-a pus pe aliaţi în prima linie pentru a-şi proteja ostaşii moldoveni.

9. Sabia lui Ştefan păstrată de turci, posibil nu cea originală. Celebra sabie oferită turcilor în secolul al XVI-lea de către Alexandru Ilaş, fiul lui Petru Rareş, ca semn de mulţumire că urma să fie numit la tronul Moldovei, nu pare să fi aparţinut lui Ştefan cel Mare. Cel puţin aşa susţine istoricul vasluian Laurenţiu Chiriac: “Mulţi istorici cred că nu e sabia personală a lui Ştefan cel Mare, ci mai degrabă una asemănătoare.”

10. Ştefan cel Mare, mare apărător al Creştinătăţii sau doar un simplu credincios? Papa Sixt al IV-lea l-a numit pe Ştefan cel Mare într-o scrisoare de mulţumire (Ianuarie 1477) drept “atlet al lui Cristos”. Formula de adresare a fost interpretată ca şi cum voievodul ar fi fost un mare apărător al Creştinătăţii. De fapt, Ştefan cel Mare a fost un simplu creştin care şi-a apărat ţara, iar Papalitatea a făcut doar un gest de curtoazie politică. La acea vreme, Moldova nu era principala poartă a Creştinătăţii contra turcilor, căci ei puteau trece mai uşor pe la Sud de Dunăre, spre Belgrad, Buda şi Viena, lucru care s-a şi întîmplat mai tîrziu.

Sursa: Adevărul.ro