124 de ani de la moartea sa

Autor: Mihai Mincan

Dincolo de creaţiile în rime şi de proza fantastică, obligatorii în orice programă şcolară, poetul naţional al României s-a afirmat şi ca om politic, doctrinar pasionat şi gazetar acid.

În „cartea de vizită“ a lui Mihai Eminescu, cea care este distribuită fiecărui copil şi elev din România, stă scris „poet naţional“. Este adevărat, majoritatea elevilor i-au cunoscut şi latura de prozator, tot prin programa şcolară anuală.

Mult mai puţin cunoscută este însă activitatea sa de cronicar

Şi nu întâmplător. Spre deosebire de poezia sa duioasă, muzicală şi extrem de prietenoasă sau de proza sa cu iz fantastic, activitatea de ziarist a lui Mihai Eminescu s-a dus printre concepte aride, critici, dezbateri de idei, programe politice, sociale şi economice, dar şi concepte filosofice occidentale şi idei despre patriotismul naţional.

George Călinescu afirma, referindu-se la vocaţia de gazetar a lui Eminescu, că „este poate cel dintâi gânditor politic român care să-şi sprijine doctrina pe economie“. Acelaşi critic literar afirma că ziaristul avea „noţiuni integrale de istoria problemelor şi doctrinelor filozofice“ şi că era „apt să priceapă şi să mânuiască abstracţii oricât de înalte“. Şi nu era puţin lucru, mai ales privind către perioada din istoria presei româneşti în care Eminescu s-a afirmat. Una în care ziariştii erau, în general, fie simpli doctrinari de partid, instruiţi să răspândească un mesaj politic, fie gazetari cu rol pur informativ, de transmitere a unor informaţii de interes general către populaţie.  

Mai aproape de zilele noastre, criticul literar şi academicianul Eugen Simion este şi mai tranşant. „Eminescu a marcat în mod indiscutabil istoria presei româneşti, este unul din marii gazetari pe care i-a avut România. Publicistica lui ar trebui predată în şcolile de jurnalism pentru că tinerii ar avea ce învăţa“, afirmă Simion, cimentând practic influenţa, de peste secole, a poetului şi prozatorului convertit pentru câţiva ani în gazetar. 

Redactor-şef la „Timpul“

Activitatea jurnalistică a lui Eminescu nu este deloc de neglijat. Cu excepţia unor ziare de provincie, în care a scris mai degrabă sporadic, poetul a ţinut în viaţă publicaţia de casă a conservatorilor din România, ziarul „Timpul“. A scris aici între 1877 şi 1883, fiind şi redactor-şef, în perioada 1880-1881.

A făcut propagandă conservatorismului, dar a şi vânturat idei noi, nu neapărat în concordanţă cu idealurile conducerii de partid, fapt ce i-a atras şi critici. Ba chiar există biografi, şi deloc puţini, care afirmă că implicarea şi conştiinciozitatea sa în îndeplinirea obligaţiilor de redactor, oboseala, dezamăgirile şi situaţia materială precară au fost elemente-cheie ce au dus la declanşarea crizei maniaco-depresive din iunie 1883.

Urmează aşadar, la împlinirea a 163 de ani de la naşterea poetului, o încercare pentru un alt fel de portret al lui Eminescu. Cum era Eminescu conservatorul? Care erau idealurile sale politice? Cum vedea şi, mai ales, cum îşi dorea Ţara Românească?

„Partidul Conservator mi-a făcut onoarea de a-mi încredinţa direcţiunea politică a ziarului şi am primit cu atât mai voios această sarcină.”

„Eminescu lucrează cu zel şi cu mai multă credinţă decât mine. Nu-l strică decât lipsa lemnelor de foc.” (Ioan Slavici)

„N-am cu ce veni. 100 de franci am pe lună. Dă bani de drum şi vin!“ (Eminescu către Slavici)

În octombrie 1877, Eminescu lucra la „Curierul de Iaşi“. Salariul era unul extrem de modest, negociat pe baza unui contract verbal, însă avea libertate editorială deplină. În ochii prietenilor junimişti din Iaşi şi din Bucureşti, poetul era vârful gazetarilor de orientare conservatoare, iar abilităţile sale polemice îi asiguraseră practic funcţia neoficială de teoretician al partidului.

Când Ioan Slavici îi face propunerea de a se muta la Bucureşti, fiindu-i încredinţate destinele ziarului „Timpul“, principalul organ de presă al Partidului Conservator, Eminescu se grăbeşte să-i răspundă afirmativ. În cântărirea deciziei a stat, în primul rând, partea materială, dar este drept, după cum afirma şi scriitorul într-o epistolă din perioada respectivă, şi faptul că Iaşii îi „deveniseră nesuferiţi“.

„N-am cu ce veni. Asta m-a făcut să-mi ţin gura până acuma. 100 de franci am pe lună. Din ce dracu’ să plec? Am şi bagaje. Cu ce să transport aceste roiuri de avere, mobilă în sensul larg al cuvântului? În acest sens îi scriu şi maestrului nostru: A nu munci şi a nu avea – just. A nu munci şi a avea – superb! A munci ca mine şi a nu avea – deplorabil! A munci şi a avea – just. Prin urmare, deja considerentul din urmă m-ar face să vin la Bucureşti pe aripile lui Aeolos (n.r. − zeul vânturilor în mitologia greacă). Aşadar, dă bani de drum şi vin!“, îi scria Eminescu lui Slavici.

Sosirea şi primele conflicte

Odată ajuns în mijlocul redacţiei, Eminescu intră în elementul său. O confirmă chiar prietenul Slavici, cel care îi scria lui Costache Negruzzi, în 14 decembrie 1877: „Să vă vorbesc de Eminescu, el lucrează cu zel şi cu mai multă credinţă decât mine. Nu-l strică decât lipsa lemnelor de foc“.

De altfel, lipsa banilor este o temă recurentă în istoria de la acel moment a ziarului „Timpul“. Acelaşi Slavici se plângea în epistole, înaintea sosirii lui Eminescu la Bucureşti, de lipsa banilor, de plecarea ziariştilor de la redacţie, în căutarea unor noi locuri de muncă, preferabil remunerate, dar şi de faptul că „«Timpul» a devenit un ziar pe care nimeni nu-l mai citeşte“. În rarele situaţii în care salariile soseau la data stabilită, acestea erau cu mult sub ceea ce le fusese promis redactorilor. Acelaşi Ioan Slavici: „Şi în zadar aştept, în zadar străduiesc. Din 1200 de lei noi, ce aş avea să primesc, abia am putut scoate cu ţârâita 370 de lei noi“.

Sosirea lui Eminescu la „Timpul“ avea să trezească redacţia la viaţă. Bucurându-se de respectul membrilor marcanţi ai partidului, dar şi de admiraţia ziariştilor şi a scriitorilor din jurul publicaţiei, Eminescu ajunge curând stăpânul ziarului.

Caracterul său direct şi fără concesii îl aduce chiar în conflict deschis cu restul conservatorilor. Iată, bunăoară, ce-i scria I.A. Cantacuzino lui Titu Maiorescu, la câteva luni de la sosirea lui Eminescu la ziar: „Iubite domnule Maiorescu. Încă o dată mă văd obligat să apelez la intervenţia dumneavoastră. Tânărul acesta (n.r. – Mihai Eminescu) e atât de pătruns de ură împotriva ruşilor, încât cu toate sfaturile mele, ba ce e mai mult, desconsiderându-le şi pe ale dumneavoastră, stăruie în a face din «Timpul»  organul personal al antipatiilor sale. (...) Din toate punctele de vedere îmi faceţi şi mie personal un serviciu, căci prea mult duc grija nepreacugetatelor sale ameninţări“. 

Un Eminescu scindat

În ceea ce-l priveşte pe Eminescu, mărturiile sale, desprinse din articole de presă, dar şi din epistole către prieteni, converg în portretul cuiva profund scindat.

Pe de-o parte, poetul era extrem de mândru de misiunea ce-i fusese încredinţată, iar atacurile din peniţă, duse pe tărâmul polemicii, păreau să-l facă să se simtă ca peştele în apă. „Partidul Conservator mi-a făcut onoarea de a-mi încredinţa direcţiunea politică a ziarului şi am primit cu atât mai voios această sarcină, cu cât lupta dintre guvern şi opoziţie, în general, şi în special activitatea pe terenul ziaristicii promite a fi, de acum înainte, mai roditoare“.

Pe de altă parte însă, noua slujbă presupunea un program infernal, de la primele ore ale dimineţii, până seara târziu şi, implicit, o diminuare serioasă a timpului alocat creaţiilor literare. Acest fapt, combinat cu nota oarecum mecanică implicată de activitatea zilnică la gazetă, avea să-l facă pe Eminescu, nu de puţine ori, să-şi blesteme decizia de a se înhăma într-o astfel de muncă.

Un exemplu în acest sens vine dintr-o scrisoare în care, referindu-se la munca repetitivă pe care o făcea în redacţie, unde trebuia să transforme în ştiri fluxul sosit pe telegraful agenţiei de presă „Havas“, în prezent „Reuters“, poetul scria: „Bat telegramele Havas, arză-le-ar focul să le arză!“.

„În acest sens îi scriu şi maestrului nostru: A nu munci şi a nu avea – just. A nu munci şi a avea – superb! A munci ca mine şi a nu avea – deplorabil!” Mihai Eminescu

Baza teoretică: sistemele filosofice germane

„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ţine ca la el însuşi.“

Aşa îşi rezuma crezul jurnalistic Mihai Eminescu, şi, chiar şi din această frază, putem trage prima concluzie asupra viziunii pe care poetul o avea asupra gazetăriei: nu muncă informativă, ci activitate de formator de opinie.

Structural, Eminescu era lipsit de orice pregătire formală în calitate de jurnalist, însă modul în care el concepea şi redacta materialele era mai degrabă inspirat din curentele filosofice ale epocii, în special cel creat de Arthur Schopenhauer.

Deşi găsea sistemul acestuia „prea puţin elaborat“, Eminescu era atras de combinaţia de filosofia dreptului, a statutului şi a istoriei, prezentă în opera germanului. Majoritatea timpului alocat activităţii jurnalistice a fost folosit de Eminescu pentru completarea personală a sistemului schopenhauerian, pentru a găsi soluţia la problema considerată ca fiind cea mai adâncă, la respectivul moment istoric: celebra dilemă, teoretizată de Titu Maiorescu, a „formelor fără fond“.

Modernizarea românească

Potrivit lui Eminescu, perioada de naştere a formelor fără fond – „epoca de tranziţiune“ – este cea cuprinsă între 1848 şi 1866, când s-au copiat masiv forme instituţionale din Europa Occidentală.

Astfel, gazetarul dezbate esenţa procesului de modernizare românească, pornind de la premisa că românii nu au participat la edificarea noii civilizaţii moderne, ci doar au adoptat prin copiere o cantitate enormă de forme care cu greu puteau fi configurate în structuri instituţio­nale eficiente. „În loc ca un spirit nou de muncă şi de iubire de adevăr să intre în formele vechi ale organizaţiei noastre, s-au păstrat din contră incultura şi vechiul spirit bizantin, care au intrat în formele nouă ale civilizaţiei apusene. Nu ceva esenţial, nu îmbunătăţirea calităţii a fost ţinta civilizaţiei române, ci menţinerea tuturor neajunsurilor vechi, îmbrăcate în reforme foarte costisitoare şi cu totul în disproporţie şi cu puterea de producţiune a poporului şi cu cultura lui intelectuală“, nota Eminescu.

Acesta este punctul zero de la care poate porni analiza mesajul politic al gazetarului Mihai Eminescu. Şi tot de aici pot fi înţelese şi reacţiile poetului legate de principalele evenimente din epocă.

Ziaristul-căutător de soluţii

Probabil cel mai fierbinte punct din gazetăria eminesciană este cel denumit generic „chestiunea izraelită“, tematică ce naşte şi astăzi aprigi dezbateri. Contextul istoric este simplu. Până la Congresul de la Berlin, din 1878, articolul 7 din Constituţie prevedea că „numai străinii de rit creştin vor putea obţine naturalizarea“. Odată cu întâlnirea din actuala capitală a Germaniei, României i s-a cerut renunţarea la această prevedere, în schimbul recunoaşterii independenţei statale. În acest punct, ideile politice ale lui Eminescu au intrat în conflict cu cele ale reprezentanţilor ţării.

Primii vizaţi: evreii şi grecii

Potrivit gazetarului, realităţile sociale şi economice ale vremii nu impuneau acordarea cetăţeniei române evreilor. Această idee era susţinută printr-o ipoteză, în care cronicarul încerca să explice cum în ţările de unde au emigrat, evreii au fost împiedicaţi să practice meşteşugurile şi au fost astfel constrânşi să se ocupe cu negoţul şi specula. Tot Eminescu afirma că influenţa nefastă a evreilor asupra societăţii româneşti s-a datorat faptului că ei s-au manifestat ca o structură străină şi duşmănoasă „întrebuinţând în locul cuţitului şi pistolului băuturi falsificate cu otrăvuri“.

„Solidari între ei, înţelegându-se şi contractând într-o limbă neînţeleasă pentru poporul nostru, judecându-şi conflictele înaintea rabinilor, au format o naţie în naţie, un stat în stat şi un stat duşman existenţei noastre, având în vedere ruina şi pierderea populaţiunilor noastre“, nota cronicarul.

Cel mai important element ideologic desprins din această teorie este cel cunoscut sub denumirea de „teoria păturii superpuse“. Potrivit lui Eminescu, popoarele se diferenţiază unele de celelalte prin trăsături psihice bine precizate. Sub influenţa determinismului riguros care domina epoca şi din care poetul s-a inspirat masiv, caracterul oamenilor este strict determinat de înaintaşi, prin moştenire. Astfel, interacţiunea diferitelor popoare este o confruntare între mentalităţile lor diferite. Or, afirma gazetarul, psihologia românilor este dictată de faptul că erau o naţie de păstori, „un popor plin de originalitate şi de-o feciorească putere formată printr-o muncă plăcută, fără trudă“.

În această calitate, românii au intrat în contact cu popoarele „bătrâne“: grecii şi evreii. Dacă despre evrei am văzut cum scria Eminescu, grecii erau numiţi „un neam în care s-a încuibat privirea viclenă, chiorâşă şi mioapă şi fizionomia de capră, în înclinarea de-a avea cocoaşă.“

Ţăranii, clasa pozitivă

Unul dintre punctele principale ale atacului eminescian la adresa evreilor poate fi regăsit în critica acidă la adresa liberalului C.A. Rosetti, „duşman politic“, dar şi deţinătorul ziarului concurent, „Românul“.

Într-un articol extrem de acid, publicat în 1881, Eminescu reda lista numelor unora dintre cei invitaţi la un banchet organizat de Rosetti. Din cei aproximativ 300 de participanţi, Eminescu enumera 92 de nume străine, 16 nume curat româneşti, restul fiind „de provenienţă obscură“. Concluzia: acestea erau „elementele determinante ale României“.

Gazetarul Eminescu nu a fost însă doar un critic, dornic să dărâme totul. În majoritatea editorialelor sale desfiinţează proasta orânduire a naţiunii, dar şi caută soluţii pentru problemele sociale cele mai presante.

O mare parte a acestor dezbateri au loc pe subiectul învăţământului românesc, însuşit imediat de ziarist, fie şi doar prin trecutul său de revizor şcolar. Eminescu insistă asupra ideii potrivit căreia şcoala trebuie, în primul rând, să formeze caracterul, rămânând pentru treptele superioare să transmită cunoştinţe pozitive de specialitate. „Învăţătura consistă în mulţimea celor ştiute, cultura în multilateralitatea cunoştinţelor, creşterea nu consistă nici într-una, nici într-alta. Ea consistă în influenţa continuă pe care o au lucrurile învăţate asupra caracterului şi în disciplinarea inteligenţei“, nota Mihai Eminescu.

O altă problemă intens discutată era cea a ţărănimii. Gazetarul susţinea că ţărănimea era singura clasă pozitivă a societăţii româneşti, pe munca ei sprijinindu-se toate instituţiile înfiinţate de la Unirea din 1859. În acelaşi timp, punea starea proastă a ţăranilor pe seama abuzurilor administraţiei, propunând drept soluţie ca funcţionarii să nu mai fie aleşi conform „interesului electoral“, ci ţinând cont de capacitatea, experienţa şi integritatea lor.

În fine, Eminescu a fost şi un critic al aleşilor ţării, descriind lucrările parlamentare ca fiind „o farsă constituţională“. Gazetarul, autorul primei cronici parlamentare autentice de la noi, scria cum, după ce parlamentarii îşi pierdeau timpul cu discursuri politice de faţadă, la sfârşitul sesiunii parlamentare ajungeau ca într-o singură şedinţă, de la ora 9 seara şi până la ora 2 după miezul nopţii, să voteze bugetul statului, bugetul armatei şi legea responsabilităţii ministeriale.

„Verzi şi uscate, vrute şi nevrute, poveşti scrise pe apă, proorociri despre lucruri trecute, c-un cuvânt negustorie grea ca fulgul pe apă, iată zilnica ocupaţie a Camerei luni întregi dupăolaltă“, scria ironic Eminescu.

Conservatorii vechi şi noi

Partidul Conservator a fost fondat pe 3 februarie 1880 în Bucureşti, pe baza unor doctrine ale diverselor grupuri conservatoare existente dinainte. Precursorii partidului au fost gruparea „Juna Dreaptă“ (fondată în noiembrie 1868) şi ziarul „Timpul“ (fondat în martie 1876). Partidul se baza pe susţinerea marilor proprietari de pământ, a burgheziei şi a unor intelectuali. La începutul secolului XX, după două mandate lungi ale principalilor lideri, Lascăr Catargiu şi Petre Carp, partidul a suferit mai multe rupturi, desfiinţându-se, de drept, în 1918. Doctrina a fost reluată în 1991, odată cu reînfiinţarea Partidului Umanist Român (actualul Partid Conservator). De altfel, actualul PC se consideră continuatorul Partidului Conservator istoric din România, deşi nu există nicio legătură directă între cele două partide. Fondatorul actualei grupări politice este Dan Voiculescu.

Câteva concluzii: ce rămâne în urma unui gazetar

Aşadar, după cum spune şi titlul de mai sus, ce rămâne în urma gazetarului Mihai Eminescu? Idei, soluţii, dezbateri? Sau poate un stil nou, un alt mod de a combate în scris, o altă stilistică destinată maselor largi?

Le-am dat cuvântul, la încheiere, unor admiratori declaraţi ai poetului naţional: criticul literar Dan C. Mihăilescu şi academicianul Eugen Simion. Ambii au fost rugaţi să răspundă la două întrebări. În primul rând, pot fi regăsite influenţe ale convingerilor politice ale lui Eminescu în opera sa literară? Şi, nu în ultimul rând, ce amprentă a lăsat Mihai Eminescu în istoria presei din România? Iată ce-au avut de zis.

Dan C. Mihăilescu (critic literar)

1. Ştiu bine că nu puţină lume în locul meu s-ar hazarda să vă spună că între gazetăria şi opera literară eminesciană este o legătură structurală, iar la rigoare, lucrul se poate şi demonstra cu destule argumente. Mie, însă, îmi place să cred că fiecare dintre cele două planuri îşi conservă autonomia. Cum să corelezi zborul „Luceafărului“, nopţile Egipetului şi cosmogonia din „Scrisoarea I“ cu atacurile la „budalale şi caradale“, fobia faţă de „partidul roşilor“ ş.a.m.d.? Adevărat, pe de altă parte, de bună seamă că impulsul pe care s-au clădit „Geniu pustiu“, „Mureşanu“, fulminanta „Doină“ şi încă atâtea altele este indisociabil de ideologia autorului.

2. O amprentă copleşitoare, cu efecte (fie subtile, fie grobiene) încă şi astăzi. Dar mă grăbesc să spun: din nefericire, una exacerbată întru rău de către presa de extremă dreaptă din interbelic. Atâta vreme cât arsenalul gazetăresc eminescian a slujit deopotrivă socialismului ieşean şi naţionalismului iorghist, lucrurile s-au menţinut cuminţi. Totul a deraiat când Eminescu a fost decretat „protolegionar“. Când unele dintre ideile – şi mai cu seamă verdictele – lui, strict circumstanţiabile, determinate socio-istoric şi intens colorate politic în Zeitgeist-ul sfârşitului de veac 19, au fost arborate ca drapel de luptă.

Eugen Simion (critic literar)

1. Există o influenţă a viziunilor sale politice în opera literară, se regăsesc anumite idei, dar fără a periclita cu nimic din punct de vedere estetic poemele sale. Ideologia nu poate avea o influenţă prea mare în poezie, poezia e altceva, e o expresie a existenţialismului.

2. Eminescu a marcat în mod indiscutabil istoria presei româneşti, este unul din marii gazetari pe care i-a avut România. Publicistica lui ar trebui predată în şcolile de jurnalism pentru că tinerii ar avea ce învăţa. În articolele sale este o adevărată fantezie a ideilor. El chiar şi atunci când nu are dreptate, din punct de vedere literar are dreptate, atât de pătrunzătoare sunt ideile lui. Trebuie să-l judecăm cu grijă, în contextul epocii lui, când România venea după 500 de ani de ocupaţie turcească şi era firesc ca el să susţină protejarea identităţii naţionale. Dacă judecăm acum, putem spune că din punct de vedere social dreptatea în epocă o aveau liberalii, care voiau să modernizeze România. Dar, în acelaşi timp, era nevoie ca această modernizare să se facă sub rezistenţa unui spirit critic. Şi Eminescu a reprezentat în mod strălucit acest spirit critic. Era un om al ideilor, dar şi foarte bine informat. Citea gazetele nemţeşti, multe idei din articolele sale sunt idei care circulau în Europa, el nu era în afara timpului său.

 Un articol scris de Mihai Eminescu şi actualitatea lui

“De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice.

Dacă în timpul când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos.

Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât de mult de autorităţile supreme încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din Bucureşti; că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge (Constanţa n.r.), care nu face nici cinci, şi că patru milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor; că se va constata cumcă o seamă de judecători şi de administratori în România sunt tovarăşi de câştig ca bandiţii de codru. Dacă cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi râs de dânsul şi totuşi nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat si se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar.

Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă si fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.

Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele si averea unei generaţii. Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie.

Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftării de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă.
Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune.

Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.” (Mihai Eminescu)