Naţional terminal

Autor: Traian Ungureanu

Cine n-are bătrîni să şi-i cumpere din Anglia. Altfel, va sfîrşi pe deplin şi nesărat european. Adică: supus consumator german şi piesă inertă la mijloc de socialism franco-german. Se va mai discuta, se va mai ajusta dar mai toate detaliile destinului nostru major se zbenguie în culise, gata de intrare în scenă. Ultima intervenţie a lui Jean Claude Juncker a dezvăluit unei audienţe cînd naivă, cînd slugarnică, vestea cea mare: am scăpat de prudenţa englezilor şi putem da drumul euro-orgiei. Într-un discurs inspirat de Jules Verne pe amfetamine, Juncker a descris viitorul Superstat European, cu capitala într-un birou la Berlin şi cu Estul la cură de braşoave. Trecem, cu un amestec de jenă şi amuzament, peste ideea unor alegeri europene cu liste transnaţionale.

Proiectul presupune candidaţi ca Verhovstadt sau Lamassoure prezenţi, în campanie, pentru un miting electoral la Strehaia (o mică localitate din România cu o populaţie de sub 12 mii de locuitori; nota red.), încă înainte ca localnicii să fi digerat ultimele noutăţi în aquis-ul comunitar. Trecem, însoţiţi de acelaşi gaz ilariant, şi peste ideea unui Preşedinte UE, ales de toată suflarea continentului. Asta presupune o listă deschisă de Iulius Cezar, la mare concurenţă cu Isus.
În partea lui aşa zis pămîntească, planul Juncker face recomandări mult mai uşor de comentat. Aşa de pildă, votul majoritar în decizii de economie şi politică externă UE înseamnă, în traducere, decizii impuse automat de Germania, Franţa şi alţi cîţiva buni vecini de zonă euro. Un Ministru de Finanţe unic înseamnă, într-o traducere şi mai exactă, guvernare economică directă de la Bruxelles - cum se mai numeşte biroul de parafat idei şi necesităţi financiare germane. Acum, însă, vine partea bună. Şi ea e rezervată Estului.

Juncker a cerut, nici mai mult, nici mai încet, decît admiterea Estului în spaţiul Schengen şi în zona euro, cu referire anume la România şi Bulgaria. Plus conclav UE la Sibiu sau Hermanstadt, pe 30 martie sau am 30. marz 2019. Ne-a pus Dumnezeu mîna în cap, după ce am încetat să îl folosim!. Admiterea în spaţiul Schengen e o snoavă care nu depinde de Juncker nici măcar în partea de colorat. Olanda, Austria şi Danemarca au reacţionat în primele 5 minute, declarînd Schengen fort închis. Aderarea la Euro a provocat între luminile analizei strategice dintre Oradea şi Isaccea (localităţi din România; nota red.) un entuziasm fără restricţii.

Evident, nu vom fi admişi în Euro doar pentru că aşa vrea Juncker. Însă, chiar dacă Germania şi euro-şefimea vor încuviinţa aşa ceva, ar fi mai bine să demisionăm imediat din proiect. Perspectiva euro a fost întîmpinată de comentatorii daco-romani cu un vivat! compact. Reflex de mentalitate subalternă şi filozofie imitativă. Pentru neîngăduit de mulţi comentatori, admiterea în zona euro e echivalentul unei promovări de la clasa economy la business. Aşa e, dar numai dacă înţelegem că promovaţii primesc loc în picioare şi fără fuselaj în jur. Economia şi finanţele României nu vor face faţă primelor cîteva minute de zbor la business în aer liber.

Entuziaştii nu s-au obosit să citească relatările despre viaţa cotidiană şi chinurile ei multiple, în Italia, Spania, Grecia şi, mai aproape, Lituania, după admiterea în zona euro. Cu euro instalat la un curs convenabil Germaniei şi fără dreptul de a regla rata dobînzilor sau cursul de schimb, noile state membre euro au dat societăţilor lor un şomaj fără leac, pensii şi salarii instant devalorizate, plus preţuri de Champs Elysees. Admiterea României în zona euro ar trimite un cămin de bătrîni într-o expediţie pe Everest. Ar trebui să urmeze la replică dl. Isărescu Mugur (guvernatorul Băncii Naţionale a României; nota red.). Tăcerea sau conformismul ar fi tragice.

Nu mai puţin tulbure e ideea unui summit UE la Sibiu. Autorul acestor rînduri e un fiu al Sibiului, încă răscolit de amintirea bunilor saşi care nu lăsau un cap de drot (sîrmă) nepus la treabă şi ocoleau cu aplicaţie crîşma. Sibiul poate găzdui orice: Reuniunea Oraşelor Port la Marea Nordului, Olimpiada de Prînz sau Superfinala Bădălău-Palada. Dar cea mai importantă întrunire UE vreodată organizată în România nu are ce căuta la Sibiu. Ar fi o eroare simbolică pe un traseu deja periculos. Sub presiunea propriilor ezitări şi sub mîna lungă a hoţilor locali, România tinde să se rupă în două banchize. Transilvania, ilustrată insistent de Cluj, Sibiu şi Oradea, ar urma să fie partea cu care ne fandosim occidental în faţa Occidentului. Avem şi noi Austria noastră!

Amatorii de cafenele cu şic medieval vor fi încîntaţi. În acelaşi timp, restul, adică Sudul mizer şi Estul sterp, cad în subdezvoltare şi ruginesc fără speranţă. Bucureştiul pierde continuu teren, deşi dna. Primar Uragana (Gabriela Vrînceanu Firea, primarul Bucureştiului; nota red.) s-a pus pe treabă şi a inaugurat prima staţie auto cu iarbă pe acoperiş. Soluţia nu e să mutăm euro-şedinţa de la Sibiu la Calafat sau la Huşi. Oaspeţii noştri s-ar întoarce acasă cu priviri rătăcite şi cîntînd fără şir. Problema e cu totul alta şi ne priveşte direct ca un glonţ care caută punctul dintre ochi.

Cea mai însemnată întrunire europeană a timpurilor noastre nu poate fi organizată în afara capitalei politice şi administrative a statului român. Bucureştiul e, în acest caz, obligatoriu. Nu pentru că asta ar ridica la loc Sudul şi Estul, ci pentru că idila cu Transilvania devine o glumă prea groasă. Deplasarea centrului de greutate naţional spre Super Transilvania va produce, treptat, un dezechilibru riscant. O dezlipire de retină istorică. Pe de altă parte, ilustrăm o psihologie nemişcată şi iresponsabilă. De dragul turismului diplomatic, repetăm prostia comuniştilor care îşi plimbau oaspeţii prin pieţe, magazine şi hoteluri în prealabil trucate. Pe scurt, am ajuns să confundăm aspiraţia europeană cu poza şi artizanatul. Şi nu e de mirare.

Ne pregătim să aniversăm o sută de ani de stat naţional integral fără să înţelegem că secolul cu pricina ne-a aparţinut prea puţin. În afara celor 20 de ani care se întind între 1918 şi 1938, marele secol unitar românesc e o sumă de dictaturi, subjugare şi tembelism. Nimeni n-a avut un secol prea reuşit după 1900 dar cazul României e, mai curînd, finalizarea şi nu corectarea unui declin centenar. O societate depopulată, rău educată şi prost îngrijită, plus un stat ameţit de nătărăi, se agaţă de UE, fără să înţeleagă că UE se transformă într-un Superstat care cere un concordat cu Rusia. În această situaţie, muţenia tîmpă şi cuminte a statului român poate duce la servitute.

Cei 30 de ani de democraţie în copie slabă cu care se încheie primul nostru secol naţional-unitar au desăvîrşit o încercuire care ne-a distrus şansele viitoare. Din exterior, UE a asigurat aparentul confort al rentei europene. Dinăuntru, o generaţie politică sinistră a strivit orice sămînţă de evoluţie şi dezvoltare. Rezultatul cumulat e înscăunarea unei filozofii de orfelinat: să ne ia cine vrea, numai să ne ia! În mod ironic şi tipic românesc, generaţia care celebrează secolul unităţii naţionale a pus la punct degradarea şi anihilarea sărbătoritului. Iarna-car şi Vara-sanie? Reformulăm: la nuntă-parastas.

Cine îşi închipuie că tocmai citeşte o pledoarie naţionalistă nu înţelege sau refuză să înţeleagă o stare de fapt. Adevărul istoric a devenit clandestin în raporturile lui cu românii. Tricolor, Horia, Titulescu – bla, bla, bla! Ne scufundăm cu spor şi nimeni nu vrea să întrerupă banchetul care ne proclamă mari cîştigători ai istoriei naţionale. Ne livrăm falimentaţi şi incapabili de cel mai mic şi cea mai măruntă acţiune. Ironia nu va scăpa celor ce înţeleg că istoria n-a luat o pauză de dragul nostru, ci continuă animată de cei ce ştiu să o joace. În 1918, ieşeam dintr-un imperiu multi-naţional. Asta susţinem că vom sărbători în 2018, prezentîndu-ne copţi pentru absorbţia într-o nouă structură federală europeană. Nu e nici bine, nici rău. E caraghios. Şi naţional-terminal.

Notă. Acest articol este preluat după Blogul autorului din Adevărul.ro. Traian Ungureanu este jurnalist şi europarlamentar român. Supratitlul ne aparţine.)