Leonardo da Vinci este una dintre cele mai cunoscute personalităţi ale istoriei. Interesat de toate laturile cunoaşterii, acesta a lăsat posterităţii opere de mare valoare în domeniul artei, dar şi schiţe ale unor tehnologii care lasă să se întrevadă o viziunea aparte asupra viitorului.

Leonardo da Vinci (15.04.1452 – 02.05.1519) a fost un pictor, desenator, sculptor, arhitect şi inginer italian de geniu, întruchipînd poate mai mult ca oricine idealurile umaniste ale Renaşterii. Cina cea de Taină (1495–1498) şi Mona Lisa (cca. 1503 –1506) sunt printre cele mai cunoscute şi totodată impozante picturi ale Renaşterii. Caietele sale ne dezvăluie spiritul ştiinţific, iscoditor, şi ingeniozitatea lui mecanică, situîndu‑l cu mult înaintea timpului său.

Faima neasemuită de care s‑a bucurat în timpul vieţii, trecută prin filtrul criticii de artă, a rămas neatinsă pînă azi şi se datorează, în mare măsură, neobositei dorinţe de cunoaştere care i‑a îndrumat gîndirea şi felul de‑a fi. Un artist înnăscut, considera că ochii sunt principalul făgaş către cunoaştere. Dintre toate simţurile omului, Leonardo preţuia cel mai mult vederea, întrucît numai ea transmitea realităţile experienţei imediate cu precizie şi fără greşeală. Prin urmare, fiecare fenomen perceput devenea obiectul cunoaşterii, iar saper vedere (în italiană, să ştii să vezi) a fost marea temă a studiilor sale.

Şi‑a folosit puterea creatoare în toate domeniile ce foloseau reprezentarea grafică: pictură, sculptură, arhitectură şi inginerie. Însă nu s‑a oprit aici. Ajutat de inteligenţa sa sclipitoare, de puterea neobişnuită de observaţie şi de măiestria de desenator, a realizat studii asupra naturii, fapt ce i‑a permis să exceleze în artă şi ştiinţă deopotrivă.

Începuturile: Florența

La momentul naşterii sale, părinţii lui Leonardo nu erau căsătoriţi. Tatăl, Ser Piero, era un notar şi moşier florentin, iar mama, Caterina, o ţărancă tînără, care s‑a măritat după scurtă vreme cu un meşteşugar. Leonardo şi‑a petrecut copilăria pe moşia tatălui, ca fiu legitim şi primind educaţia de bază obişnuită vremurilor: citit, scris şi aritmetică. N‑a învăţat temeinic latina, temelia învăţămîntului tradiţional, decît mult mai tîrziu, şi atunci pe cont propriu. De asemenea, n‑a pătruns în miezul matematicilor superioare (geometrie şi aritmetică avansată) decît pe la treizeci de ani, cînd a început să le studieze cu sîrguinţă şi perspicacitate.

Leonardo da Vinci şi‑a demonstrat înclinaţiile artistice încă de timpuriu. La 15 ani, tatăl său, om de vază în oraş, l‑a pus sub ucenicia lui Andrea del Verrocchio. În atelierul renumitului artist, Leonardo primeşte o instruire bogată, învăţînd pictura, sculptura, dar şi artele mecanice. Lucrează totodată şi în atelierul vecin, al artistului Antonio Pollaiuolo.

În 1472 e primit în breasla pictorilor din Florenţa, însă preferă să rămînă în atelierul maestrului său pentru încă cinci ani, după care lucrează ca artist independent în Florenţa pînă în 1481. Din această perioadă ne‑au rămas nenumărate schiţe în creion şi peniţă, printre care şi multe desene tehnice, spre exemplu pompe, arme de război sau dispozitive mecanice, care fac dovada cunoştinţelor şi preocupărilor sale pentru chestiuni tehnice chiar din zorii carierei.

Prima perioadă milaneză (1482-1499)

În 1482, Leonardo pleacă la Milano pentru a intra în slujba ducelui, fapt surprinzător dacă ne gîndim că artistul de treizeci de ani tocmai primise o comandă pentru primele lucrări de anvergură în Florenţa natală: Adoraţia magilor, panou neterminat pentru mănăstirea San Donato a Scopeto şi o pictură neîncepută pentru altarul capelei Sf. Bernard din Palazzo della Signoria.

Trebuie să fi avut temeiuri serioase pentru părăsirea Florenţei, întrucît a abandonat ambele proiecte. Se prea poate ca tendinţele sofisticate de sorginte neoplatoniciană care caracterizau la acea vreme Florenţa familiei Medici să fi contrastat cu gîndirea mai degrabă empirică a lui Leonardo, care a găsit probabil atmosfera academică din Milano mai prielnică. Fără îndoială a fost ispitit de măreaţa curte a ducelui Lodovico Sforza şi de proiectele ambiţioase ce‑l aşteptau acolo.

Leonardo a petrecut 17 ani în Milano, pînă la prăbuşirea guvernării lui Lodovico, în 1499. În administraţia regală figura drept pictor et ingeniarius ducalis (pictor şi inginer al ducelui). Firea lui blîndă, însă reţinută, precum şi purtarea aleasă l‑au făcut foarte apreciat la curtea ducelui. Foarte preţuit, i se cereau mereu picturi, sculpturi şi era însărcinat cu organizarea balurilor regale.

De asemenea, a servit adesea drept consilier în domeniul arhitecturii, fortificaţiilor şi problemelor militare, dar şi ca inginer pe probleme de hidraulică şi mecanică. Leonardo şi‑a impus ţeluri nemărginite de‑a lungul întregii vieţi. Dacă s‑ar încerca realizarea unui profil al activităţii sale din acea perioadă sau chiar al întregii sale creaţii, am descoperi că ne aflăm în faţa unei măreţe „simfonii neterminate“.

În cei 17 ani de şedere la Milano, Leonardo duce la bun sfîrşit şase compoziţii. (Potrivit surselor recente, ar fi primit comanda pentru încă trei, care fie au dispărut, fie n‑au fost realizate vreodată.) Între 1483 şi 1486, a lucrat la Fecioara între stînci, proiect ce a dus la un deceniu de neînţelegeri între Frăţia Imaculatei Concepţii, care a comandat pictura, şi artist.

Din raţiuni necunoscute, acest litigiu l‑a determinat pe Leonardo să execute o replică a lucrării, în jurul lui 1508. În prima perioadă milaneză termină una dintre cele mai faimoase opere ale sale, impunătoarea pictură pe perete Cina cea de Taină (1495–1498) în refectoriul mănăstirii Santa Maria delle Grazie. Notabilă este şi pictura decorativă pe tavan (1498) realizată pentru Sala delle Asse a castelului Sforzesco din Milano.

În toată această perioadă, lucrează la un măreţ proiect sculptural, ce pare să releve adevăratul temei pentru care a fost chemat la Milano: o monumentală statuie ecvestră ridicată în cinstea lui Francesco Sforza, întemeietorul dinastiei Sforza. Leonardo a dedicat 12 ani – nu fără întreruperi – acestei statui.

În 1493, modelul de lut al calului a fost înfăţişat mulţimii cu ocazia căsătoriei dintre împăratul Maximilian şi Bianca Maria Sforza, avînd loc pregătiri pentru turnarea colosului ce urma să măsoare cinci metri înălţime. Însă, din cauza iminenţei războiului, metalul destinat lucrării a fost folosit pentru tunuri, fapt ce a dus la sistarea proiectului. Căderea lui Lodovico în 1499 pecetluieşte soarta acestei încercări neizbutite, probabil cea mai grandioasă idee pentru un monument în sec. XV. Războiul avea să lase modelul de lut în paragină.

În calitate de maestru artist, Leonardo a avut un vast atelier în Milano, în serviciul căruia au intrat ucenici şi studenţi. Printre discipoli se numărau la acea vreme Giovanni Antonio Boltraffio, Ambrogio de Predis, Bernardino de’ Conti, Francesco Napoletano, Andrea Solari, Marco d’Oggiono şi Salai. Nu e limpede ce rol jucau cei mai mulţi dintre asociaţii săi, fapt ce ridică un semn de întrebare asupra aşa‑ziselor lucrări apocrife, la care maestrul a colaborat cu asistenţii săi. Savanţii nu cad de acord în ce priveşte atribuirea lucrărilor.

A doua perioadă florentină (1500-1508)

În Decembrie 1499 sau cel tîrziu în Ianuarie 1500, după intrarea victorioasă a francezilor în Milano, Leonardo părăseşte oraşul însoţit de matematicianul Lucas Pacioli. După o scurtă şedere la Mantova, în Februarie, se îndreaptă spre Veneţia, unde senioria îi cere sprijinul pentru a preîntîmpina o eventuală invazie otomană în Friuli.

Leonardo îi sfătuieşte să pregătească inundarea regiunii ameninţate. Din Veneţia se întoarce în Florenţa, unde, după o absenţă îndelungată, e primit cu entuziasm şi cinstit drept cetăţean de onoare al oraşului. În acelaşi an, e numit expert arhitect într‑o comisie desemnată să cerceteze stricăciunile suferite de fundaţia şi structura bisericii San Francesco al Monte. E găzduit de ordinul Servit în mănăstirea Santissima Annunziata, unde pare mai degrabă preocupat de studiul matematicii decît de pictură sau cel puţin aşa reiese din relatarea fratelui Pietro Nuvolaria făcută Isabellei D’Este, care se străduia în zadar să obţină o compoziţie aparţinînd artistului.

Pofta nestăvilită de viaţă îl determină probabil să părăsească Florenţa în Vara lui 1502 pentru a intra în serviciile lui Cezare Borgia ca „arhitect militar superior şi inginer şef“.

Borgia, celebrul fiu al papei Alexandru VI şi comandant al armatei papale, încercase cu o cruzime nemaiîntîlnită să ia în stăpînire Statul Papal Romagna şi regiunea Marche. Cînd l‑a angajat pe Leonardo, era la apogeul puterii, la cei 27 de ani ai săi fiind unul dintre cele mai captivante şi mai temute personaje din acea vreme. Leonardo, avînd de două ori vîrsta lui, a fost probabil sedus de personalitatea tînărului. Timp de zece luni, Leonardo străbate şi cercetează teritoriile condotierilor. În acest interval schiţează planurile oraşelor şi hărţi topografice, realizînd primii paşi în ceea ce va deveni cartografia modernă. La curtea lui Cezare Borgia îl întîlneşte şi pe Niccolò Machiavelli, trimis de Florenţa ca observator politic.

În Primăvara lui 1503, Leonardo se întoarce la Florenţa pentru a face expertiza unui proiect ce avea ca scop devierea rîului Arno în spatele Pisei, astfel încît oraşul aflat sub asediul florentinilor să piardă accesul la mare. Planul nu are sorţi de izbîndă, însă cercetările artistului îl conduc către un nou plan, propus pentru prima oară în sec. XIII, constînd în săparea unui canal mare ce avea să ocolească zona nenavigabilă a rîului pentru a lega Florenţa de mare.

Leonardo şi‑a expus ideile într‑o serie de studii. Folosind propriile reprezentări panoramate ale rîului sub forma unor peisaje schiţate cu măiestrie artistică şi măsurînd cu precizie terenul, întocmeşte o hartă ce înfăţişează parcursul canalului (cu tot cu trecerea prin trecătoarea Serravalle). Deşi a fost regîndit de nenumărate ori în secolele ulterioare, proiectul n‑a fost dus niciodată la bun sfîrşit, cu toate că în zilele noastre autostrada ce leagă Florenţa de mare a fost construită exact pe ruta pe care o dăduse Leonardo canalului.

Tot în 1503, primeşte comanda pentru o frescă în sala de consiliu de la Palazzo Vecchio din Florenţa, o scenă istorică de proporţii monumentale (7 pe 17 m), adică de două ori dimensiunile Cinei. Timp de trei ani a lucrat la Bătălia de la Anghiari, dar pictura a rămas neterminată, asemeni Bătăliei de la Cascina a lui Michelangelo, ce se dorea a fi perechea sa. În aceşti ani pictează şi Mona Lisa (cca. 1503–1506).

A doua perioadă florentină îl surprinde pe artist adîncit în studii ştiinţifice. Efectuează disecţii în spitalul Santa Maria Nuova şi dezvoltă cercetări anatomice într‑un studiu cuprinzător despre structura şi funcţia organismului uman. Observă sistematic zborul păsărilor, despre care vrea să scrie un tratat. Pînă şi studiile hidrologice „despre natura şi mişcarea apelor“ s‑au extins la cercetări asupra proprietăţilor fizice ale apei, punînd accent pe legile curenţilor, pe care le asemuia cu cele proprii aerului. Şi acestea au fost trecute în colecţia sa de însemnări, inclusă în aşa‑zisul Codex Hammer (pînă nu demult Codex Leicester, acum proprietatea magnatului software Bill Gates, în Seattle, Washington, SUA).

A doua perioadă milaneză

În Mai 1506, Carol d’Amboise, guvernatorul francez al Milanului, cere senioriei din Florenţa permisiunea ca Leonardo să revină în oraşul din Umbria. Senioria se învoieşte şi artistul pleacă, lăsînd neterminată monumentala Bătălie de la Anghiari. Din cauza unor experimente nereuşite cu vopsele, Leonardo încetează lucrul la frescă. Altfel nu se poate explica abandonarea acestei grandioase lucrări. În Iarna lui 1507–1508, Leonardo poposeşte în Florenţa pentru a‑l ajuta pe sculptorul Giovanni Francesco Rustici să termine statuile din bronz pentru baptisteriu, după care se stabileşte la Milano.

Ţinut la mare cinste de patronii săi din Milano, Carol d’Amboise şi regele Ludovic XII, Leonardo găseşte satisfacţie în îndatoririle sale ce presupuneau în mare măsură acordarea de sfaturi în probleme de arhitectură. Dovezi palpabile ale muncii întreprinse de artist se află în planurile pentru vila‑palat a lui Carol şi se presupune că tot el ar fi făcut schiţe pentru oratoriul bisericii Santa Maria alla Fontana, ctitorită de Carol. Totodată, lucrează la un proiect mai vechi reluat de guvernatorul francez: canalul Adda, pentru stabilirea unei legături navale între Milano şi lacul Como.

În această perioadă petrecută la Milano pictează foarte puţin. Se înconjoară din nou de discipoli. În atelierul său îi regăsim pe Bernardino de’ Conti şi Salai, elevi mai vechi, alături de studenţi noi, printre care Cesare da Sesto, Giampetrino, Bernardino Luini şi tînărul nobil Francesco Melzi, cel care avea să‑i fie prieten şi tovarăş credincios pînă la moarte.

Tot acum primeşte o comandă însemnată. Gian Giacomo Trivulzio se întoarce victorios la Milano în calitate de mareşal al armatei franceze şi duşman neîmpăcat al lui Lodovico Sforza. Îi încredinţează lui Leonardo sculptarea mormîntului său, o statuie ecvestră ce trebuia ridicată în capela mortuară donată de Trivulizio bisericii San Nazaro Maggiore. După ani de pregătiri, din care ne parvin mai multe schiţe grăitoare, mareşalul însuşi renunţă la planul său ambiţios în favoarea unei construcţii mai modeste. E al doilea proiect sculptural abandonat de Leonardo.

În aceşti ani, preocupările ştiinţifice ale artistului iau amploare. Studiile sale anatomice capătă noi dimensiuni graţie colaborării cu Marcantonio della Torre, un renumit anatomist din Pavia. Leonardo iniţiază planurile pentru o lucrare cu caracter general ce urma să cuprindă nu doar reproduceri exacte şi detaliate ale corpului şi organelor umane, ci şi anatomie comparată şi studii complete de fiziologie. Avea de gînd să termine manuscrisul de anatomie pînă în Iarna lui 1510 –1511. În plus, manuscrisele sale abundă în studii de matematică, optică, mecanică, geologie şi botanică.

În cercetările sale se simte tot mai mult convingerea că forţa şi mişcarea, ca funcţii mecanice fundamentale, dau naştere tuturor formelor exterioare din natura organică şi anorganică şi le stabilesc forma. Mai mult, credea că aceste forţe funcţionează în conformitate cu legi ordonate şi armonioase.

Ultimii ani (1513-1519)

Tulburările politice din 1513 – francezii sunt izgoniţi pentru o vreme din Milano – îl determină pe Leonardo, ajuns la 60 de ani, să părăsească oraşul. La sfîrşitul anului pleacă la Roma, însoţit de ucenicii săi Melzi şi Salai, precum şi de două ajutoare din atelier, contînd pe sprijinul patronului său Giuliano de Medici, fratele noului papă Leon X.

Giuliano îi pune la dispoziţie mai multe camere în palatul Belvedere de la Vatican. Îi oferă şi un stipendiu lunar însemnat, dar comenzile de anvergură au întîrziat să apară. Şederea lui Leonardo la Roma se întinde pe trei ani, perioadă în care viaţa artistică a oraşului e în floare: Donato Bramante construieşte bazilica San Pietro, Rafael pictează ultimele încăperi din noul apartament al papei, Michelangelo se străduie să finalizeze lucrările la mormîntul papei Iuliu şi mulţi artişti tineri, precum Timoteo Viti ori Sodoma, îşi dau măsura talentului.

Ciornele scrisorilor trădează amărăciunea bătrînului maestru care stă retras în atelierul său, adîncit în studii matematice şi tehnice, sau cutreieră oraşul pentru a cerceta vechi monumente. Pare să fi preferat compania lui Bramante, care moare însă în 1514, iar despre relaţiile lui cu alţi artişti din Roma nu ne‑a lăsat mărturie. O splendidă hartă a Mlaştinilor Pontine sugerează că Leonardo a îndeplinit cel puţin funcţia de consultant într‑un proiect de asanare comandat de Giuliano de Medici în 1514. De asemenea, a întocmit schiţe pentru o reşedinţă spaţioasă ce urma a fi ridicată în Florenţa pentru familia Medici, care preluase puterea în 1512. Cu toate astea, reşedinţa nu a fost construită.

Sufocat probabil de acest peisaj, Leonardo, în vîrstă de 65 de ani, acceptă să intre în serviciul tînărului rege francez Francisc I. La finele lui 1516 părăseşte pentru totdeauna Italia împreună cu Melzi, discipolul său credincios. Ultimii trei ani din viaţă şi‑i petrece în micul castel Cloux, lîngă palatul regal de Vară de la Amboise, pe valea Loarei. Purta cu mîndrie titlul de Premier peintre, architecte et méchanicien du Roi („Prim pictor, arhitect şi inginer al Regelui“).

Continuă să facă schiţe pentru baluri, însă regele îl consideră un oaspete de onoare şi îi oferă libertate totală. Cîteva decenii mai tîrziu, Francisc I avea să vorbească despre Leonardo cu sculptorul Benvenuto Cellini, folosind numai cuvinte de laudă şi de preţuire. Leonardo îi înmînează regelui planurile pentru palatul şi grădina Romorantin, menit a servi ca reşedinţă de văduvă pentru regina mamă. Din nefericire, migălosul proiect ce împleteşte cele mai de seamă trăsături ale tradiţiilor italiene şi franţuzeşti în materie de arhitectură şi peisagistică trebuie oprit, întrucît asupra regiunii se abate malaria.

Leonardo pictează foarte puţin în Franţa, preferînd să‑şi rînduiască şi să‑şi redacteze studiile ştiinţifice, tratatele de pictură, precum şi cîteva pagini din tratatul de anatomie. În aşa‑numitele Viziuni despre sfîrşitul lumii sau Potopul, descrie cu risipă de imaginaţie forţele primordiale ce domină natura, lăsînd totodată să se întrevadă pesimismul său.

Moare la Cloux şi este înhumat în biserica‑palat Sfîntul Florentin. Biserica e pustiită în timpul Revoluţiei Franceze şi e distrusă pînă la temelii la începutul secolului XIX. Astăzi nu se mai cunoaşte locul mormîntului. Melzi moşteneşte întreaga avere artistică şi ştiinţifică a lui Leonardo. (va urma)

Articol preluat din  Scientia.Ro