30 de ani de la destrămarea Federaţiei Balcanice

Pentru oamenii născuţi în URSS, Federaţia Iugoslavă a reprezentat un adevărat teritoriu mirific, un ideal greu de realizat în propria lor ţară. Această invidie este uşor de explicat prin faptul că în Iugoslavia s-a realizat o convergenţă eficientă a lumii capitaliste şi a celei socialiste.

Pe de o parte, din anii 50 ai secolului XX, comuniştii iugoslavi au implementat un proiect de modernizare a economiei ţării lor după standardele occidentale (în primul rînd ale RFG). Din anii 60, Iugoslavia avea o economie de piaţă funcţională, care ţinea cont de interesele consumatorilor interni şi externi. Spre deosebire de modelul socialist sovietic – strict planificat, militarizat şi ideologizat –, ce-l iugoslav era mobil şi foarte atractiv pentru alte state socialiste.

Pe de altă parte, spre deosebire de Europa Occidentală, liderii iugoslavi au păstrat multe elemente ale sistemului socialist – controlul preţurilor la principalele produse alimentare şi industriale, ajutoare importante pentru păturile sărace ale societăţii şi controlul întreprinderilor de către colectivele lor. Prin urmare, nu existau motive economice serioase pentru destrămarea Federaţiei Iugoslave în anul 1991.

Călcîiul lui Achile al acestui model de dezvoltare a fost reprezentat de o concurenţă acerbă a elitelor republicane pentru dominarea politică şi economică a ţării. Pînă în anul 1985, Iosip Broz Tito şi adepţii lui au promovat o politică de uniformizare a intereselor naţionale şi religioase a diverselor popoare conlocuitoare, slăbind tendinţele hegemoniste ale sîrbilor de control total al ţării, dar erau dur reprimate şi manifestările naţionaliste din alte republici federale (în primul rînd din Croaţia).

Numai după decesul lui Tito, în anul 1980, criza modelului socialist de tip sovietic şi, volens nolens, atractivitatea din ce în ce mai mare a modelului capitalist occidental de dezvoltare au slăbit forţa şi autoritatea centrului federal. Anume atunci s-au constituit două tendinţe contradictorii de dezvoltare a ţării – de centralizare maximală a puterii controlată de Serbia (Serboslavia), iar cea de-a doua tendinţă se pronunţa pentru confederalizarea ţării şi integrarea ei rapidă în structurile euro-atlantice (reprezentată de Slovenia şi Croaţia).

În anul 1986, la Belgrad, a fost publicat, de către Academia de Ştiinţe Republicană, Manifestul Poporului Sîrb, a cărui idee principală consta în faptul că poporul sîrb era majoritar în Iugoslavia şi a contribuit ce-l mai mult l-a prosperarea acestei ţări, însă deţinea cele mai puţine drepturi în comparaţie cu alte republici federale. Pe această idee revanşardă s-a bazat liderul autoritar al Serbiei Slobodan Miloşevici cînd, în anul 1987, a încercat să realizeze edificarea unui nou stat federal în care sîrbii deveneau poporul dominant al ţării, iar celelalte republici şi popoare ar fi primit un statut secundar, devenind oameni de a doua categorie.

Liderii Sloveniei, Croaţiei, Macedoniei şi, în mare măsură, ai Bosniei-Herţegovinei s-au împotrivit energic împotriva acestei politici hegemoniste sîrbe. Contradicţiile politice şi economice reciproce au condus la o ruptură definitivă în relaţiile republicane, contribuind la destrămarea Federaţiei Iugoslave la 25 iunie 1991.

A fost deschisă calea spre un război civil sîngeros în Balcani, confirmînd, încă o dată, veridicitatea maximei lui Otto von Bismarck că Balcanii reprezintă butoiul cu pulbere al Europei!

Andrei JITARI, dr. în ştiinţe istorice, conflictolog