În cursul evoluţiei umane - care continuă şi azi - unele organe tind să dispară, nemaifiind neapărat necesare funcţionării organismului.

Cîndva, demult, dintr-un grup străvechi de reptile au evoluat primele mamifere. Cele mai avansate forme din acest grup sînt considerate primatele – grup căruia îi aparţinem şi noi, oamenii. În cursul evoluţiei, am dobîndit tot felul de caracteristici – anatomice, comportamentale ş.a. – care reprezintă tot atîtea adaptări. Dar, la un moment, dat, unele dintre aceste particularităţi „nu ne-au mai trebuit”, căci modul nostru de viaţă se schimbase. Şi totuşi, mai păstrăm urme ale lor. De ce? Pentru că evoluţia nu e ca un proces tehnologic dintr-o uzină: scoţi o piesă şi o dai deoparte imediat. Evoluţia e un proces îndelungat şi lent; ne-a trebuit mult timp ca să căpătăm unele caracteristici şi tot lent ele dispar din „dotarea” noastră, pe măsură ce evoluăm în continuare. Iată exemple ale unor astfel de „piese” devenite, după cum se pare, inutile pentru organismul uman, în condiţiile de azi, şi pe care evoluţia s-ar putea să le înlăture, încet-încet, din alcătuirea noastră.

Se numesc organe vestigiale şi sînt acele componente care, deşi există încă în anatomia speciei noastre, şi-au pierdut, complet sau în cea mai mare măsură, funcţia lor originală. Evoluţia le scoate treptat din „stoc”; ele apar la tot mai puţini oameni şi, acolo unde, există, pot fi nefuncţionale. Uneori, asemenea organe mai păstrează funcţii reduse, minore, sau – mai rar – pot să dezvolte funcţii noi, dovadă că evoluţia continuă.

Multe caractere care sînt vestigiale la om sînt tot astfel şi la alte primate sau chiar la specii ceva mai de departe înrudite cu omul. Sînt rămăşiţe ale unor structuri anatomice mai vechi, cîndva importante pentru strămoşii animali ai mamiferelor, dar care, în cursul evoluţiei, şi-au pierdut însemnătatea. 

Osul coccis este un vestigiu al cozii cu care erau înzestraţi strămoşii mamalieni ai omului; omul şi maimuţele antropoide nu mai au cozi, dar dovada descendenţei noastre din mamifere cu coadă este vizibilă în dezvoltarea embrionară (într-o anumită etapă timpurie de dezvoltare, embrionii umani au şi ei o coadă, care se resoarbe mai tîrziu), iar mai apoi, în persistenţa acestui os coccis. Rareori, procesul de resorbţie a cozii nu merge normal şi fătul respectiv se naşte cu o coadă; aproximativ 20 de cazuri de acest gen au fost înregistrate în literatura medicală. Osul coccis mai păstrează încă o oarecare importanţă prin faptul că serveşte pentru inserţia unor muşchi, astfel explicîndu-se probabil faptul că nu a dispărut complet în cursul evoluţiei omului.

Măselele de minte sînt un exemplu de vestigialitate la nivelul danturii. Strămoşii omului aveau nevoie de maxilare mari, solide, şi multe măsele zdravene, pentru a mesteca plantele crude cu care se hrăneau. Dar alimentaţia umană s-a modificat considerabil într-un timp relativ scurt, la scara evoluţiei, ducînd la o micşorare a maxilarelor, pe care acum nu mai încap atîţia dinţi. Numărul normal de dinţi la adulţi este de 32, dar, în realitate, nu toţi oamenii maturi au chiar atîţia dinţi pe arcadă. Măselele de minte – cele din fundul gurii, cîte una pe fiecare jumătate de maxilar, deci 4 în total - răsar tîrziu (nu odată cu ceilalţi dinţi permanenţi, ci abia după 18 ani) şi adesea produc diverse necazuri care necesită intervenţia stomatologului. Uneori nu răsar toate (unele rămîn ascunse în maxilar), alteori răsar doar pe jumătate, iar la unele persoane chiar nu se formează deloc în cursul dezvoltării embrionare. Un studiu din anul 1999 arăta că aborigenii din Tasmania au, în proporţie de aproape 100%, măselele de minte formate, în vreme ce la populaţia indigenă din Mexic, măselele de minte lipsesc aproape complet. Între aceste două extreme, există o imensă diversitate de cazuri. Imaginea de ansamblu este cea a unui organ devenit inutil pentru supravieţuirea şi bunăstarea noastră şi care este în curs de eliminare din alcătuirea corpului uman.

Ochiul este şi el sediul unor structuri pe care specialiştii le consideră vestigiale. Aşa-numita plică semilunară, din colţul intern al ochiului, este o rămăşiţă a membranei nictitante („a treia pleoapă”), membrană ce putea fi trasă peste ochi, în scopul protejării acestuia. Ea există la multe specii de peşti, amfibieni, reptile,păsări, dar rareori la mamifere. La majoritatea speciilor de primate (printre care omul) ea este foarte mult redusă. 

La om, printre muşchii ataşaţi globului ocular se numără şi unul, aflat în spatele ochiului, numit musculus orbitalis sau muşchiul lui Müller, căruia nu i se cunoaşte nici o funcţie; de aceea, este considerat vestigial. (La alte specii de mamifere, acest muşchi este funcţional şi are un rol în mişcările ochilor.)

Şi în jurul urechii se găsesc muşchi (numiţi muşchi auriculari) care, la numeroase mamifere, au o mare importanţă, deoarece, prin contracţiile lor, urechile pot fi „ciulite” sau orientate în diferite direcţii. La om şi la maimuţe antropoide precum orangutanul şi cimpanzeii, aceşti muşchi sînt slab dezvoltaţi şi, în multe cazuri, nefuncţionali. Ca o curiozitate, la un mic număr de persoane muşchii auriculari sînt îndeajuns de dezvoltaţi pentru a le permite să-şi mişte urechile cu ajutorul lor; există, aşadar, în cadrul speciei umane, o variabilitate în ceea ce priveşte dezvoltarea acestor muşchi, dar evoluţia pare să meargă în sensul reducerii funcţiei şi a volumului lor. Totuşi, în cazul primatelor, pierderea capacităţii de a-şi ciuli urechile este compensată de capacitatea de a a-şi roti mult capul în diferite direcţii, pentru a percepe mai bine sunetele.

Alţi cîţiva muşchi din corpul uman sînt consideraţi vestigiali; ei nu sînt prezenţi la toţi oamenii, dar absenţa lor nu pare să aibă niciun efect nociv, după cum nici prezenţa lor nu pare să aducă beneficii apreciabile.

Muşchiul occipitalis minor, situat în partea posterioară a capului şi conectat cu muşchii auriculari (ai urechii), este prezent în proporţii variabile în populaţiile lumii; un studiu vechi, din secolul al XIX-lea, susţinea că el ar exista la toţi malaezii, la 50% dintre japonezi, 36% dintre europeni, dar că nu exista la melanezieni şi la populaţia Khoikhoi din sud-vestul Africii.

Muşchiul palmaris longus, din structura mîinii, se prezintă mai degrabă ca un tendon subţire, situat pe partea internă a antebraţului, spre încheietura mîinii; el lipseşte la 14% din populaţia lumii (deşi proporţia variază mult de la o etnie la alta), dar absenţa lui, la una sau la ambele mîini, nu pare să prejudicieze funcţia acestora: un studiu din 2005 arată că nu are o influenţă notabilă asupra forţei de apucare.

Muşchiul levator claviculae, situat în spatele gîtului, există doar la 2-3% dintre oameni, deşi este prezent la marea majoritate a speciilor de mamifere, inclusiv la rudele apropiate ale omului - maimuţe antropoide precum orangutanii şi gibonii. Din cauza rarităţii sale, unii specialişti îl consideră un atavism – un fenomen biologic ce constă în apariţia sporadică, la un mic număr de indivizi, a unor trăsături ancestrale care, la marea majoritate a populaţiei, au dispărut de multe generaţii.

Muşchiul piramidal al abdomenului, un muşchi mic, de formă triunghiulară, lipseşte la 20% dintre oameni; studiile de anatomie sugerează că forţa generată de contracţia lui ar fi relativ mică, deci el nu ar avea un rol esenţial pentru buna funcţionare a musculaturii abdominale, în ansamblu.

Muşchiul plantar, compus dintr-o mică masă de de fibre musculare şi un tendon lung, este situat în interiorul labei piciorului, în zona călcîiului tălpii; lipseşte la 7-10% din populaţia lumii; are un rol minor în mişcările genunchiului şi ale gleznei, dar nu este esenţial pentru funcţionarea acestor articulaţii; de aceea, este adesesa folosit (ca şi muşchiul palmaris lingus) ca sursă de grefe tendinoase, atunci cînd e nevoie de operaţii pentru înlocuirea unui tendon mai important, vătămamt, din altă parte a corpului. 

Am lăsat înadins la urmă cazul apendicelui vermiform, socotit adesea un caz „clasic” de organ vestigial; l-am lăsat la urmă întrucît merită o discuţie puţin mai detaliată. La drept vorbind, există încă discuţii între specialişti privind rostul acestui organ. Că el este o rămăşiţă a unei structuri cu funcţie digestivă, existentă la strămoşii mamalieni ai omului, pare neîndoielnic, dar nu se ştie precis dacă el este chiar inutil sau dacă mai are totuşi unele funcţii de oarecare importanţă pentru organism. 

Istoric vorbind, s-a dovedit în multe cazuri că organe cîndva considerate vestigiale aveau, pur şi simpli, funcţii încă neidentificate la vremea respectivă. 

De exemplu, anatomistul german Robert Wiedersheim a publicat, în anul 1893, o carte în care enumera nu mai puţin de 86 de organe umane pe care le considera vestigiale. Multe dintre acestea, însă, erau de fapt organe cu funcţii foarte importante în corpul omenesc; atîta doar că aceste funcţii nu erau cunoscute. Printre structurile identificate de el în mod eronat ca fiind vestigiale – deci nu neapărat necesare funcţionării organismului şi de care ne-am fi putut dispensa, după părerea lui - se numărau glanda pineală, timusul şi glanda hipofiză. Ori, toate aceste glande au roluri deosebit de însemnate: glanda pineală reglează ritmul circadian al organismului (prin hormonul numit melatonină, încă nedescoperit pe vremea lui Wiedersheim), timusul este implicat în apărarea imunitară (dar acest lucru a fost descoperit abia după mijlocul secolului XX; pînă atunci timusul a rămas un organ enigmatic); cît despre hipofiză (glanda pituitară), aceasta îndeplineşte funcţii vitale, controlînd întreg delicatul echilibru endocrin al organismului uman în asemenea măsură încît disfuncţiile ei provoacă maladii grave, iar fără ea viaţa ar fi posibilă numai graţie miracolelor medicinei moderne, printr-o terapie hormonală extrem de complexă, prin care să fie furnizaţi organismului toţi numeroşii hormoni hipofizari, de importanţă crucială.

Revenind la apendice, a existat cîndva, în lumea medicală, o tendinţă de a considera apendicele nu numai inutil, ci de-a dreptul periculos, datorită faptului că era susceptibil de a se inflama provocînd cunoscuta apendicită acută, o urgenţă chirurgicală.

La jumătatea secolului XX, mulţi medici competenţi încă mai erau convinşi că apendicele nu are nici o funcţie benefică pentru corpul uman.

Dar, dacă nu are niciun rol în digestie, nu înseamnă că nu face nimic pentru corp. Unii specialişti au sugerat că ar avea un rol imunitar; mai nou, în conformitate cu ideea – şi ea destul de nouă – că organele vestigiale pot dobîndi funcţii noi, alţi cercetători au sugerat că apendicele ar servi ca un fel de depozit pentru păstrarea unor rezerve de bacterii intestinale, ajutînd astfel la refacerea populaţiilor de bacterii din intestin (microbiomul intestinal) după unele boli, intoxicaţii, tratamente cu antibiotice sau alte evenimente neplăcute care ar duce la pierderea acestor microorganisme, despre care ştim acum că joacă un rol vital în sănătatea noastră.

Prin urmare, specialiştii nu se mai grăbesc să afirme că apendicele nu e bun de nimic şi ar putea fi oricînd înlăturat fără grijă. Fără să fie neapărat esenţial pentru viaţă, s-ar putea să nu fie, totuşi, lipsit de rost.

La drept vorbind, poate că, dînd acestui articol titlul pe care i l-am dat, presupunem prea multe; cine ştie, şi alte organe despre care credem că sînt vestigiale s-ar putea dovedi importante; nu că n-am putea trăi fără ele, dar nu-i exclus să descoperim că, spre deosebire de ceea ce credem acum, au şi ele, cumva, un rost al lor…

Mihaela STĂNESCU
Foto: Shutterstock.com