Pe 24 octombrie 1975, aproape 90% dintre femeile din Islanda au refuzat să meargă la muncă și să mai facă orice fel de activitate casnică neplătită. Au numit această zi Kvennafrídagurinn – Ziua liberă a femeilor.

Efectele s-au văzut imediat. Școlile s-au închis, pentru că majoritatea profesorilor erau femei. Băncile și birourile au funcționat la limită sau și-au suspendat activitatea. Fabricile au încetinit, iar magazinele au avut dificultăți. În multe locuri, bărbații au fost nevoiți să își aducă copiii la muncă sau să rămînă acasă, fără să știe cum să gestioneze situația. Presa a descris momentul ca fiind „ziua în care Islanda s-a oprit”.

Acțiunea a fost organizată de un grup feminist inspirat de mișcările pentru drepturile femeilor din anii ’60-’70. Scopul nu era simbolic, ci cît se poate de concret: să arate ce se întîmplă atunci cînd munca femeilor dispare, fie că este plătită sau nu.

Apelul a fost simplu: fără muncă, fără gătit, fără curățenie, fără îngrijirea copiilor.

Răspunsul a fost masiv. Aproximativ 25.000 de femei au ieșit în stradă doar în capitala țării, reprezentînd aproape o zecime din populația Islandei. Protestele au cerut salarii egale și recunoașterea contribuției femeilor în societate.

Impactul nu a fost doar de moment. În următorii ani, Islanda a adoptat unele dintre cele mai puternice legi privind egalitatea salarială, iar implicarea femeilor în politică a crescut rapid. În 1980, Vigdís Finnbogadóttir a devenit prima femeie din lume aleasă democratic președinte.

Greva a fost repetată în anii următori, ca un semnal constant. Lecția a rămas aceeași: fără munca femeilor, societatea nu poate funcționa.

Sursa: Facebook / Atlas Geografic