Libertatea de a crede în Dumnezeu

Autor: Mihai CONŢIU

Cu sau fără „abaterile” laice inevitabile, la moldoveni, Paştele este sărbătorit într-o semi-pioşenie specifică lumii ortodoxe cu rădăcini puternice în totalitarismul comunist. La un popor amărît, aşa cum este cel moldovenesc, credinţa în Dumnezeu este ultima lui şansă. El, poporul, nu are credinţă în Dumnezeu în mod liber, ci pentru că nu mai are în cine crede aici, pe Pămînt, unde este furat, minţit şi umilit de legiuitorii şi conducătorii care-l cîrmuiesc prin abuz de Putere.

În lumea civilizată, credinţa în Dumnezeu este fie o moştenire cultural-educaţională, fie o opţiune ca urmare a unei revelaţii ori chiar o deprindere liberă înscrisă în convenţiile unei anumite comunităţi. Or mai fi şi altele, dar nu-i necesar să le cercetăm acum. Cert este că, în lumea civilizată, credinţa în Dumnezeu nu este o alternativă la disperarea socială a individului, aşa cum este în Moldova.

Omul este liber atunci cînd crede în Dumnezeu doar cînd are asigurat traiul zilnic, atunci cînd credinţa în divinitate nu este condiţionată de „pîinea noastră cea de toate zilele”. De secole, de milenii, sărăcia şi ignoranţa par a fi un şantaj pentru oameni spre a-i face să creadă în Dumnezeu. Deşi am cunoscut multe capete luminate care s-au dăruit Domnului ca urmare a unor profunde cercetări şi constatări, deşi am cunoscut numeroşi occidentali cu o stare materială bună care sînt credincioşi, rămîn perplex, mereu, în faţa poruncii duhovniceşti obsesive „crede şi nu cerceta”. Ca într-o perpetuă campanie electorală!

Contradicţia pe care vreau să o reliefez ţine tocmai de faptul că cei amintiţi mai sus au „cercetat” mai întîi, apoi au crezut. Asta înseamnă că porunca în sine se adresează maselor ignorante de oameni, mulţimii nesătule, celor care asigură „electoral” existenţa Bisericii. O Biserică nu-şi poate asigura popularitatea doar cu revelaţiile mistice ale cîtorva sute sau mii de capete luminate ale Planetei sau, mai mult decît atît, a unor pături sociale relativ mulţumite de sine şi de relaţia lor cu Duhul Sfînt, dar, totuşi, restrînse numeric. Temelia credinţei, în aceste condiţii, este reprezentată şi susţinută de milioanele de năpăstuiţi şi creduli; de aceea li se şi spune „crede şi nu cerceta”.

În tot acest context planetar, observăm: ignoranţa şi fanatismul cultivat ca bază a existenţei bisericilor; un număr de credincioşi autentici în Dumnezeu extrem de redus în raport cu „politica religioasă planetară” şi categoria celor care profită milenar de „întreţinerea” credinţei în Dumnezeu pe Pămînt. Tainele existenţei lui Dumnezeu şi ale justificării credinţei în El şi în Iisus le cunosc doar papii şi înalţii prelaţi ai celorlalte religii. ADEVĂRUL nu ne va fi împărtăşit niciodată deoarece lumea s-ar prăbuşi din cauza imperfecţiunii legilor laice, a ne-evoluţiei speciei umane în plan civic, moral, filosofic…, iar Biserica ar trebui să se ducă în Deşert, preoţii ar trebui să propovăduiască în acelaşi Deşert…

Mondenităţi excesive printre cimitirele Moldovei

Absolut orice străin credincios rămîne perplex atunci cînd vede, constată comportamentul moldovenilor cu prilejul marcării Paştelui Blajinilor în preajma mormintelor înaintaşilor, rudelor sau apropiaţilor lor. Secvenţele anuale relatate de televiziuni şi alte canale mediatice din cimitirele în care moldovenii se duc să-i comemoreze pe cei dispăruţi întorc pe dos şi tulbură pe orice credincios autentic.

Nu vreau să vorbesc cu păcat, dar sînt absolut sigur că foarte mulţi moldoveni, în Noaptea Învierii, au mers cu o reală cucernicie la Biserică, numai că toată această pioşenie le este anulată de felul în care înţeleg să întîmpine Paştele Blajinilor. Fireşte că nu este vina lor, ci a popilor care-şi văd altfel menirea!

Paştele Blajinilor, care ar trebui să fie o taină mistică, un moment de reculegere sau o revelaţie a propriei vieţi, devine pentru moldovean un prilej de etalare a opulenţei culinare şi bachice, chiar dacă este sărac lipit pămîntului, un eveniment monden de etalare a unor ţinute vestimentare la modă, provocatoare şi, fireşte, minimaliste, pentru unele femei şi tot ce derivă din acestea. Toate acestea se întîmplă, bineînţeles, în cimitir, lîngă morminte, cu binecuvîntarea preoţilor.

Sub pretextul invocării memoriei celor dispăruţi dintre cei vii, moldoveanul bea de stinge, deapănă amintiri falnice despre cel mort, se uită pofticios la picioarele dezgolite sau la ţîţele acoperite doar pe sfert ale unei „cuvioase” participante la comemorare, uită de necazul de a doua zi şi uită să se mai închine. O desfrînare în toată regula, cu binecuvîntarea Bisericii!

În aceste cazuri, ipocrizia popilor este de-a dreptul criminală. An de an, îi auzim pe aceşti popi cum, în spaţiul mediatic, cum „condamnă” astfel de comportamente, de aşa manieră încît îţi vine să-i faci paznici la un bordel din Amsterdam.

Dacă tot condamnă agresivitatea obscenă a marcării Paştelui Blajinilor, atunci de ce, contra plată, mai merg la aceste „morminte îmbelşugate cu de toate” ca să rostească slujbe, fără să ceară, în mod expres, ca „damele de companie” şi bucatele demne de o nuntă sau un botez să fie înlăturate din timpul oficierii slujbei religioase?

Oare nu „ochiul dracului” – banul – este la mijloc? Păi, de cînd „s-a dat liber la credinţa în Dumnezeu”, după începutul anilor ’90, de ce popii i-au încurajat pe enoriaşi în cultivarea şi dezvoltarea acestor deprinderi şi nu i-au învăţat că lăcomia, trufia sau desfrînarea sînt unele dintre cele şapte păcate de moarte? Cum este posibil ca, după aproape un sfert de secol, popii din Moldova să condamne încă tot ce se întîmplă de Paştele Blajinilor şi să de sfaturi ecumenice fără să le crape obrazul de ruşine duhovnicească?

Asta înseamnă că, laic vorbind, nu şi-au făcut bine serviciul, că sînt culpabili de abuz în serviciu, că favorizează „infractorul spiritual”, că iau mită pentru că nu eliberează bonuri de casă, că sînt şi complici cu cei cărora le prestează servicii divine şi, mai cu seamă, că îi pot şantaja pe enoriaşi – dacă nu se supun „canoanelor lor de plată lumească”, riscă să nu-i cunune, boteze sau să-i înmormînteze cu un compendiu de slujbă bisericească!

„Crede şi nu cerceta” – o poruncă divină care trebuie sî fie abrogată, laic, pentru chiar toţi popii din Moldova! „Hristos a Înviat”, dar pentru cine?