Autor: Valentin Naumescu

Puncte cheie:

• După ce, pe 1 martie, lansa faimoasele cinci scenarii de evoluţie a Uniunii Europene, unul mai neconvenabil ca altul, cuprinse într-un (mult prea) dezbătut dar mediocru ca substanţă White Paper, Jean-Claude Juncker ne-a anunţat recent, în discursul anual despre starea Uniunii Europene, că niciunul din cele cinci scenarii pe care le-a formulat nu este, de fapt, pe placul său şi că el este în favoarea unui al şaselea scenariu: „Europa valorilor”,care să se bazeze pe ambii „plămîni” ai Uniunii, Vest-Est, care să menţină tot ce a fost bun pînă acum şi să adauge noi valenţe, în care să curgă lapte şi miere şi toată lumea să iubească pe toată lumea, o Europă a deplinei solidarităţi şi a continuării (adîncirii) integrării cu toți membrii ei etc. Ce frumos, nu?;
• I se reproșase atunci lui Juncker că nu are nici o viziune, că nu propune nimic, că doar contabilizează tehnic, neutru, cinci scenarii posibile. Iată deci “viziunea lui Juncker”. Ne-a spus-o, de la tribuna Parlamentului European. Acum a bifat că ne-a comunicat și propria preferință pentru evoluția Uniunii, una desigur ideală din perspectivă teoretică şi morală (în caz că ar exista o morală în realpolitik) dar pe care nimeni nu o vede astăzi fezabilă;
• Interesant este însă că Juncker însuşi spune la un moment dat că şansele scenariului 6 sunt mici dar, în fine, să nu zicem că el nu ne-ar fi spus că aşa ar fi mai bine să procedăm. Cum ar veni, mai departe e treaba noastră, dacă şi ce vrem (sau ce putem) să facem cu Uniunea Europeană dar, uite, „scenariul 6 ar fi fost minunat”…;
• Entuziasmul oficialilor din România, după discursul lui Juncker, a fost (nepermis de) mare, la limita naivităţii. Se şi vedeau revotaţi pentru marile succese ale guvernării. Premierul deja îi „felicita pe toţi românii” pentru victorie (?!), mulţumindu-i „preşedintelui Consiliului European” (jalnică „greşeală şi eroare”, vorba ministrului Educaţiei) pentru ideile generoase formulate despre România, pentru acceptarea în Spaţiul Schengen, în Zona Euro şi în nucleul dur al procesului de integrare europeană. Mai trebuia să iasă românii în stradă, cu steaguri și claxoane, ca în vremurile bune… Preşedinţii Camerei Deputaţilor şi Senatului, la rîndul lor, credeau că în sfîrșit „şi-au găsit omul” la vîrful Uniunii Europene (mare lider, maturitate, înţelepciune etc.), în sfîrşit auziseră un discurs european în care nu mai era criticat proiectul legilor justiţiei;
• Spre seară, bula de entuziasm s-a spart, după ce Olanda şi Austria au reamintit sec că, în Uniunea Europeană, deciziile esenţiale aparţin statelor (Consiliului European),nu Comisiei Europene,iar premierul olandez Mark Rutte nu a avut nici o problemă în a-l taxa drept „romantic” pe Juncker, reiterînd că Olanda nu a fost şi nu este de acord cu intrarea României şi Bulgariei în Spaţiul Schengen. Iar Olanda este post-electorală, nu pre-electorală, ca Austria, ca să credem că e vorba doar de o declaraţie conjuncturală;
• Pe fond, discursul lui Juncker nu a schimbat nimic.Ştiam din 2011 că, pe baza îndeplinirii criteriilor tehnice, Comisia Europeană susţine acceptarea României şi Bulgariei în Spaţiul Schengen, şi tot de atunci ştiam că Olanda şi alte state se opun. Noutatea ar fi optimismul debordant şi „vîntul în pînzele Uniunii Europene”, pe care le introduce în discuţia publică Juncker, ceea ce nu e rău din punct de vedere tactic şi al moralului cetăţenilor europeni, dar nici nu rezolvă nimic din problemele concrete ale Uniunii. Pe scurt, un discurs care începe să pregătească retragerea pe care și-ar dori-o triumfală și, de ce nu?, regretată de noi toți, din toamna lui 2019;
• Să fi fost într-adevăr Juncker atît de naiv? Nici vorbă.Seniorul luxemburghez, cu poziţii politice de top în palmares, de peste 30 de ani în politica vest-europeană şi bruxelleză, ştie foarte bine că urmează o reformă dură a Uniunii Europene, condusă de Germania şi Franţa, centrată pe Zona Euro şi pe interesele marilor economii, care va face diferenţa între cei capabili/puternici şi cei mai puţin performanţi (să nu spunem direct între bogaţi şi săraci, căci nimeni nu va recunoaşte asta) şi va oficializa „Europa cu două viteze”. Dar versatul Juncker, aflat în ultimii doi ani ai carierei sale politice europene la nivel înalt, ştie foarte bine să-şi pregătească o ieşire onorabilă din scenă, cu un discurs incontestabil, bazat pe valori, lăsînd pe umerii şefilor de stat şi de guvern din Uniune povara deciziilor politice grele, a sancţiunilor care vor urma la adresa rebelilor din Vișegrad sau de unde or mai fi, a modificării Acordului Schengen, a mecanismelor interne ale Zonei Euro şi a regulilor de finanţare, a luptei la baionetă pe care partidele din mainstream o duc cu populiştii de dreapta sau de stînga şi cu naţionaliştii radicali din propriile lor democraţii, fiind nevoiţi să împrumute uneori din arsenalul discursiv al acestora, pentru a-i învinge în alegeri;
• Urmează, de fapt, să vedem la lucru o Europă a intereselor, și abia pe plan secund o „Europă a valorilor”, în măsura în care va mai fi loc și pentru acestea, dar rămîne de văzut dacă din conjugarea intereselor statelor membre, ca într-un mecanism fin de ceasornic, va rezulta totuși o Uniune Europeană funcțională și rezonabilă, care să ne includă și pe noi, sau dacă falia istorică Vest-Est, cu toate aspectele sensibile care decurg din ea, se va dovedi încă o dată mai rezistentă decît speranțele celor mai optimiști dintre noi.

Nu e, aşadar, niciunul din cele cinci scenarii din White Paper pe gustul lui Juncker. Oricum fuseseră contestate, criticate şi, indirect, neacceptate de statele membre şi de opinia publică, în primăvară. Preşedintele Comisiei Europene dă însă acum un semnal politic curios: una e ce crede că se va întîmpla în viitor (nu s-a dezis de variantele expuse pe 1 martie) şi alta e ce ar fi vrut el să se întîmple, adică scenariul 6, enunţat la mai bine de şase luni distanţă. Este, care va să zică, o diferenţă semnificativă între ceea ce doreşte Juncker şi ceea ce crede el că se va întîmpla în realitate.

Juncker pare astfel să se distanţeze de politica reală din Uniunea Europeană actualăşi să vorbească mai mult despre idealurile lui, despre lucruri de care ştie că oricum nu se vor întîmpla, dar care îi pregătesc o imagine de „părinte (re)fondator” al Uniunii, ceea ce evident este fals. Ştim că rolul de „părinte (re)fondator” al Uniunii Europene îl vizează şi noua stea a politicii europene, Emmanuel Macron. Juncker este, dimpotrivă, tocmai imaginea vechii Uniuni Europene, a celei care a funcţionat în ultimele două decenii, cu bune şi cu rele, cea care a atras însă uriaşa presiune pentru schimbare şi protecţie care urcă, de cîţiva ani, de la baza societăţilor europene spre Bruxelles.

Preşedintele Comisiei Europene nu este un naiv. Naivi sunt cei care au luat ad literam discursul lui despre starea Uniunii şi așa-zisul „scenariu nr. 6”. Seniorul s-a gîndit să dea şah şefilor de stat şi de guvern şi agendei lor tot mai protecţioniste dar și să ridice unor apropiaţi mingi la fileu. A spus că momentul Uniunii Europene este bun, ceea ce o ajută indiscutabil pe Angela Merkel în alegerile de duminică. Dar îi provoacă și pe cei mai duri. Altfel spus, discursul lui Juncker despre starea Uniunii a avut indirect menirea de a îi scoate la suprafață, de a îi provoca pe liderii politici naționali care se opun acceptării depline a Estului (în special a României și Bulgariei, țările cele mai sărace ale Clubului) în jurul mesei decizionale. Discursul lui Juncker forțează, într-un fel, clarificarea opțiunilor și voinței fundamentale a statelor membre. Nu schimbă și nu influențează nimic, dar devoalează intențiile marilor actori. E ca o hîrtie de turnesol, care precipită rostirea adevărurilor. Iar premierul olandez, cancelarul social-democrat al Austriei (Kern) și candidatul conservator (Kurz) la funcția de cancelar, cu şanse mari la alegerile din 15 octombrie în pofida vîrstei de 31 de ani, au fost primii care au sărit să spună că nici vorbă de așa ceva.

Angela Merkel, mai precaută decît liderii statelor mijlocii, ca de obicei, aflată acum cu doar cîteva zile înainte de obținerea celui de-al patrulea mandat de cancelar al Germaniei, a susţinut cu moderaţie „visul lui Juncker” dar a tăcut tactic în privinţa deciziilor de extindere a Spaţiului Schengen şi a Zonei Euro. Discursul lui Juncker a avut și darul de a mai ajuta un pic la victoria Angelei Merkel, întărind încrederea și optimismul votanților germani pro-europeni, care susțin CDU/CSU și vor să audă că ultimii ani de guvernare internă și europeană au fost un succes. Apoi a venit premierul olandez să-i liniștească imediat pe vest-europeni, că nu se vor deschide porțile nucleului central pentru țările periferice, sărace și corupte. Ceea ce a potențat efectul pozitiv al discursului lui Juncker, în Germania și Austria, țări în care urmează alegeri. Bine gîndită succesiune de replici. Fiecare şi-a făcut datoria onorabil faţă de cei pe care îi reprezintă: Juncker faţă de cetăţenii Uniunii Europene în ansamblu, Rutte faţă de cetăţenii olandezi, Kern şi Kurz faţă de votanţii austrieci. Aluzia la eşecul Greciei a fost mai mult decît limpede. Şi uite aşa lucrurile vor rămîne pe mai departe tot cum le ştim, în relaţiile Vest-Est. De exemplu, ca s-o spunem direct, aşa cum se prezintă astăzi situaţia, România nu va fi acceptată pe termen scurt şi mediu nici în Spaţiul Schengen, nici în Zona Euro. Punct.

Guvernanții români s-au făcut din nou de rîs, grăbindu-se să se împăuneze cu iluzii. S-au gîndit, probabil, că unda de entuziasm va dura mai mult, nu doar cîteva ore, că ar putea-o lungi măcar pînă la talk-show-urile de seara. Dar discursul lui Juncker despre starea Uniunii, cu tot cu „vîntul care suflă în pînzele Uniunii Europene”, nu era pentru ei, ci pentru alții. Nu românilor le suflă vîntul în pînze, dacă nu s-a înțeles semnificația subtilă a speech-ului, în contextul politic actual.

Altora li se ridica mingea la fileu. Și-au dat desigur seama și ai noștri, dar după cîteva ore, spre seară, după ce apucaseră să se felicite între ei și să arate românilor că, de fapt, nu înțeleg nimic din limbajul european și din corul bine armonizat al vocilor celor din adevăratul nucleu al Uniunii. Dacă vrem cu adevărat să anticipăm ce se va întîmpla cu reforma Uniunii Europene, să ne uităm mai bine la ce se întîmplă în politica internă a țărilor vest-europene și la semnalele care vin de acolo, nu la simpaticul și detașatul Juncker, aflat în retragere, şi la jocurile lui de imagine, uneori atît de derutante. Iar dacă vrem să şi facem parte din nucleul european, trebuie mai întîi să o demonstrăm prin seriozitatea prestaţiei în politica internă. Altminteri vom rămîne la stadiul în care credem că, citînd din clasicii guvernării, „în politică, la fel ca în viaţă, există greşeli şi există erori”…

Articol preluat din Contributors.ro