Între membrii delegaţiei Norvegiei, bărbaţi înalţi, sobri, în costume de culoare închisă, cu steagul ţării pe piept, o fetiţă cu fustiţă albă şi cu o pereche de patine în mîna dreaptă pare un copil rătăcit printre cei mari. E, într-adevăr, un copil Sonja Henie; n-are nici 12 ani şi se prezintă la prima competiţie internaţională de anvergură din viaţa ei de pînă acum. E 25 ianuarie 1924, sîntem în Franţa, la Chamonix, staţiunea aflată la poalele vîrfului Mont Blanc, iar primele Jocuri Olimpice de iarnă din istorie sînt gata să înceapă. O observaţie doar: competiţia va primi statut olimpic abia un an mai tîrziu, în 1925; acum se numeşte doar „Săptămîna Sporturilor de Iarnă” (sau „Jocurile de Iarnă”) şi se desfăşoară în preziua găzduirii, de către Paris, a celei de-a VIII-a Olimpiade moderne.

Atunci cînd – la Congresul Comitetului Olimpic Internaţional de la Lausanne, din iunie 1921 – Contele Clary şi Marchizul de Polignac, membrii francezi ai CIO, au pus în discuţie organizarea unor Jocuri Olimpice consacrate doar sporturilor de iarnă, reprezentanţii ţărilor scandinave au sărit ca arşi; nu puteau fi de acord cu o competiţie care ar fi diminuat teribil importanţa Jocurilor Nordice, pe care le organizau încă din 1901. Aceea era însă o manifestare sportivă cu caracter local şi, în plus, mai multe ţări din Europa Centrală şi Occidentală se aflau şi ele în poziţia (şi aveau posibilitatea) de a organiza un asemenea concurs – au plusat francezii. Mai mult, cîteva sporturi de iarnă fuseseră deja incluse în programul olimpic: probele de patinaj artistic, în cadrul Jocurilor Olimpice de vară de la Londra, din 1908 (un prim paradox, iată, care se cerea soluţionat), iar hocheiul pe gheaţă, în programul JO de vară de la Anvers din 1920.

La Lausanne, în 1921, se cerea astfel „tratament egal pentru sporturile de iarnă”, iar Comitetul Internaţional Olimpic identifica o formulă de compromis, acordînd patronajul său pentru organizarea unor „Jocuri de Iarnă”, cu ocazia celebrării celei de-a opta Olimpiade din era modernă, de la Paris, în 1924. Viitoarea competiţie dedicată sporturilor de iarnă nu primea încă statut olimpic, dar urma să fie organizată tot de către francezi, în preziua jocurilor pariziene.

Zăpada, armata, ploaia şi gălăgia veselă a festivităţii de deschidere

A urmat apoi desemnarea staţiunii Chamonix drept gazdă a acestor „Jocuri de Iarnă” cu caracter special şi un contract între Comitetul Olimpic Francez şi Chamonix a fost semnat la 20 februarie 1923; prin acesta, orăşelul de lîngă vîrful Mont Blanc îşi lua o sumedenie de obligaţii. Cea mai importantă era, evident, aceea de a organiza competiţia în ianuarie sau februarie 1924, construind în acest sens o pistă de bob, un patinoar dotat cu toate utilităţile şi o trambulină pentru săriturile cu schiurile.

La Piste de Bobsleigh des Pellerins, Stade Olympique de Chamonix şi Le Tremplin Olympique du Mont sînt realizate cu precizie de ceasornic, numai că o ninsoare care cade chiar la finalul lui decembrie 1923 în staţiune – în 24 de ore, stratul de zăpadă are nu mai puţin de 1.70 m – pune în pericol desfăşurarea întregii competiţii. E chemată în ajutor armata, iar operaţiunile de deszăpezire se întind pe durata primelor trei săptămîni ale lunii ianuarie. Cînd e totul gata, o ploaie violentă se abate asupra oraşului, iar patinoarul se transformă într-un lac; ajunşi deja la faţa locului, sportivii nu au unde să se antreneze, iar oficialii iau în calcul chiar anularea cîtorva probe. Peste noapte însă, totul îngheaţă, iar Chamonix e, într-un final, pregătită să-şi întîmpine oaspeţii.

Vineri, 25 ianuarie, sportivi din 17 ţări iau în stăpînire oraşul. Zgomotoşi, cu tot cu schiuri, patine şi boburi, se întîlnesc la ora 14.30 în faţa Hotel-de-Ville şi traversează staţiunea, pe Rue Nationale şi pe Avenue du Casino. Rînd pe rînd, pătrund în patinoarul care va găzdui festivitatea de deschidere delegaţiile Austriei, Belgiei, Canadei, Estoniei, Statelor Unite ale Americii, Finlandei, Franţei, Marii Britanii, Ungariei, Italiei, Letoniei, Norvegiei, Poloniei, Suediei, Elveţiei, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei. Dacă închizi ochii, poţi să-i şi vezi: iată-l, stingher, pe singurul reprezentant al Estoniei (care nici măcar nu s-a mai prezentat în concurs), iată delegaţia stufoasă a ţării-gazdă, Franţa (cu cei 39 de sportivi ai săi), iat-o pe Sonja Henie, de nici 12 ani, printre colegii ei mai mari, norvegieni; şi iată-i pe purtătorii de drapel ai tuturor ţărilor participante cum îl înconjoară pe schiorul francez Camille Mandrillon, care rosteşte clar şi tare jurămîntul olimpic: „Jurăm că ne vom prezenta la Sporturile de Iarnă prilejuite de celebrarea celei de-a opta Olimpiade în mod loial, respectînd regulile care guvernează competiţia şi participînd în spirit cavaleresc, pentru onoarea ţării noastre şi pentru gloria sportului”. Sînt, în total, 293 de sportivi înscrişi în competiţie şi, printre ei, fetele sînt puţine; 13 numai, în probele de patinaj artistic.

Prima medalie olimpică „de iarnă” şi cîteva paradoxuri

Sîmbătă, 26 ianuarie, pe Stade Olympique du Mont-Blanc din Chamonix are loc deja prima probă a „Jocurilor de Iarnă”: patinaj viteză – 500 m. 27 de concurenţi se prezintă la ora 10.00 pe patinoarul oficial; cel mai rapid e americanul Charles Jewtraw, care parcurge jumătatea de kilometru în 44 de secunde. E prima medalie de aur a competiţiei şi – dat fiind că în 1925, Comitetul Internaţional Olimpic decide că la Chamonix, cu un an mai devreme, a avut loc, de fapt, prima ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă – e şi prima medalie olimpică „de iarnă” din istorie. E singurul aur american la competiţia din staţiunea franceză; iar publicaţia „Sports Illustrated” decide că acest moment trebuie să intre în Topul celor mai frumoase 15 rezultate americane la ediţiile Jocurilor Olimpice de iarnă.

Cîteva zile mai tîrziu intră în concurs, la proba individuală feminină de patinaj, şi cea mai tînără concurentă de la Chamonix: Sonja Henie, născută în aprilie 1912. Reprezentanta Norvegiei se va clasa, în urma programului de figuri impuse şi a celui de figuri libere, doar pe locul 8 din opt concurente; dar va impresiona prin calitatea execuţiei şi prin prospeţime. Şi-şi va adjudeca, fără prea mari probleme, următoarele trei titluri olimpice supreme (în 1928, 1932 şi 1936; singura patinatoare din istorie cu trei medalii olimpice de aur în palmares; şi consecutive pe deasupra). La Chamonix, în 1924, cîştigă însă austriaca Herma Szabo-Planck, de 22 de ani.

Privind retrospectiv, paradoxul e în proba masculină: patinatorul suedez Gillis Grafström se află în situaţia – nemaiîntîlnită pînă atunci – de a-şi apăra medalia olimpică „de vară” la primele Jocuri Olimpice de iarnă. Grafström cîştigase titlul suprem în proba sa la JO de vară de la Anvers, în 1920; şi face acelaşi lucru şi la Chamonix, devenind singurul sportiv din istorie care cîştigă şi un aur „de vară”, şi un aur „de iarnă” în aceeaşi probă.

Nordicii devin susţinători ai organizării Jocurilor Olimpice de iarnă

În după-amiaza zilei de 3 februarie, duminică, are loc şi finala la hochei; o finală clasică încă de pe-atunci: se întîlnesc echipa Canadei (campioana olimpică „en-titre”, aur obţinut la Jocurile Olimpice de vară de la Anvers din 1920) şi cea a Statelor Unite ale Americii. Cîştigă canadienii, cu 6-1, aceştia reuşind, pe parcursul întregului turneu, să marcheze de 110 ori, iar pucul adversarilor (oricare ar fi fost ei) să nu intre în poarta lor decît de 3 ori.

Starurile acestor „Jocuri de Iarnă” sînt însă sportivii ţărilor nordice. O fotografie a vremii păstrează pentru istorie chipul hotărît, încrîncenat chiar, al finlandezului Clas Thunberg, cel mai medaliat sportiv al competiţiei: Clas obţine cinci medalii la Chamonix, în concursul de patinaj viteză: trei de aur, un argint şi un bronz. Iar norvegianul de 29 de ani, Thorleif Haug, se impune la schi fond (18 şi 50 km), dar şi la combinata nordică. De altfel, în topul celor mai medaliaţi şase sportivi ai acestor prime Jocuri Olimpice de Iarnă din istorie sînt doi finlandezi şi patru norvegieni; iar ţările pe care le reprezintă ei sînt şi cele care domină clasamentul pe medalii: cu 17 medalii, Norvegia e în frunte, urmată de Finlanda, cu 11.

O observaţie se impune însă: faptul că finlandezul Thunberg cîştigă trei medalii de aur în chiar primele două zile ale competiţiei schimbă cu totul modul în care nordicii în general se raportează la „Jocurile de Iarnă” de la Chamonix; din adversari declaraţi ai concursului devin susţinători fervenţi. Şi, un an mai tîrziu, la Congresul Comitetului Olimpic Internaţional de la Praga, comitetele naţionale ale ţărilor nordice votează cu entuziasm propunerea de instituire a Jocurilor Olimpice de iarnă; prilej cu care statutul competiţiei de la Chamonix din 1924 e reconsiderat, devenind ediţia I a JO de iarnă.

Ultimele medalii, decernate la 50 şi 82 de ani distanţă

Ceremonia de închidere are loc marţi, 5 februarie 1924, cînd sportivii cîştigători îşi primesc şi medaliile. Nu mai puţin de 16 probe (din nouă sporturi) fuseseră disputate, iar 10.044 de spectactori plătitori de bilet asistaseră la cele doisprezece zile ale evenimentului din Chamonix (îi adăugăm aici şi pe ceilalţi 22.819 de spectactori cu statut special: oficiali, concurenţi, reprezentanţi ai presei).

Rolul presei a fost unul dominant, reuşind să facă publicitate mondială evenimentului, servind astfel cît se poate mai bine cauzei sporturilor de iarnă: 88 de ziarişti, reprezentînd publicaţii şi agenţii de presă din 14 ţări, fuseseră prezenţi în staţiunea franceză şi transmiseseră 2.146 de telegrame; un total de 292.392 de cuvinte. Să lăsăm însă la o parte statisticile adunate de organizatori în raportul oficial al competiţiei şi să spunem altceva: cîteva medalii anume au fost decernate la zeci de ani distanţă de momentul Chamonix 1924.

Iată-l, de pildă, în 1974, pe americanul Anders Haugen, primind, fără ca măcar să se aştepte la aceasta, medalia de bronz în proba de sărituri cu schiurile; după 50 de ani se descoperise o eroare în punctajul norvegianului de pe locul III, Thorleif Haug. Aşa că, în 1974, fiica lui Haug înmînează medalia tatălui său cîştigătorului de drept al bronzului olimpic, care avea atunci 83 de ani.

În 2006, altă reevaluare a situaţiei: Comitetul Internaţional Olimpic oferă Marii Britanii medaliile olimpice de aur în competiţia de curling, recunoscînd includerea acestui sport în programul oficial al competiţiei din 1924 şi, deci, şi în programul olimpic; timp de 82 de ani se considerase că întîlnirile din concursul de curling de la Chamonix avuseseră statut demonstrativ, iar cîştigătorii, o echipă a Marii Britanii alcătuită exclusiv din scoţieni, primiseră, aşadar, doar medalii demonstrative. În 2006, ca urmare a unui articol din „Glasgow Herald”, Willie şi Laurence Jackson, tată şi fiu, Robin Welsh şi Tom Murray devin, oficial, medaliaţii cu aur de la Chamonix. Iar jurnaliştii de la BBC Sport afirmă cu justificată mîndrie: „Aşa că primii medaliaţi olimpici cu aur din istorie, la curling, sînt acum britanicii, în 1924, şi nu bărbaţii elveţieni sau femeile canadiene care au cîştigat la Nagano în 1998...”

Curiozităţi

La Chamonix, în 1924, au fost acordate medalii în 16 probe, reprezentînd nouă sporturi de iarnă (biatlon – numit atunci „patrulă militară”, bob, combinata nordică, curling, hochei pe gheaţă, patinaj artistic, patinaj viteză, sărituri cu schiurile şi schi fond).

În probele de schi au participat nu mai puţin de 101 concurenţi: 33 de schiori au luat startul cursei de 50 de kilometri, 41 s-au prezentat în cursa de 18 km, 27 s-au înfruntat în timpul combinatei nordice, iar 27 s-au întrecut în sărituri cu schiurile de pe Tremplin Olympique du Mont (evident, unii dintre sportivi au participat la mai multe probe). Cei 101 de schiori au parcurs, în total, o distanţă de 3.124 km.

Dintre cele 102 sărituri cu schiurile efectuate, 91 au fost reuşite; 11 concurenţi au căzut.

În cadrul turneului de hochei (la care au participat opt naţiuni, care au aliniat 83 de jucători) pucul a intrat în poartă de 277 de ori, 110 reuşite fiind numai ale canadienilor.

Cei 31 de participanţi în probele de patinaj viteză au parcurs în total distanţa de 316 km, în timpul total de 9 ore, 5 minute, 20 de secunde şi 1/5.

Cei 29 de concurenţi (şi concurente) din probele de patinaj au executat în total 660 de figuri impuse.

Echipele de bob de pe primele şase locuri au parcurs o distanţă totală de 34 km 392 m.

Florentina ŢONE (historia.ro)