Despreţuiesc onori, avere;
De slavă m-am hrănit destul!
Alt orizont privirea-mi cere:
De-aşa nimicuri sunt sătul!

Să nu-mi azvîrle-atotputinţii
Nici o favoare… Nu! n-o vreau!
Am o comoară-n fundul minţii;
De-ajuns îmi sunt acuma eu!

Trec astăzi ignorat prin lume,
Dar, trainic, las în viitor
Un semn, o glorie, un nume
Acestui imbecil popor!

Să linguşesc telurici patimi?
Reptilă eu?… Prea mîndru sunt!…
Apollo calea demnă-arate-mi
Pe-acest tîmpit, senil pămînt.

Mulţime brută şi ingrată!
Cu-a mea cîntare nu putui
În viaţă-mi să te mişc o dată…
Şi-odat’… o să-mi ridici statui.

“A! eşti nebun!” mi-au zis mişeii.
“Da, sunt nebun!” răspuns-am eu…
Ca voi strigau şi fariseii
Crucificînd un Dumnezeu!

Tenebre fără fund mă-nghită,
De-oi face din divina harfă
O palidă prostituată
Şi din cîntarea mea o marfă!

Pe coardele acestei lire,
Voi întona un cînt sublim:
Poet sunt! nu voi umilire…
Poeţii… nu ne umilim!