Autor: Mihai CONȚIU

Joi, 22 Mai, am participat, ca privitor simplu, la vernisajul expoziției pictorului Anatol Danilișin care a coincis, deliberat sau nu, cu aniversarea a 65 de ani ai autorului. Dacă tablourile expuse nu au avut nevoie ”să poarte un nume”, toate au fost plasate sub egida unui cîntec al actorului și rapsodului român Tudor Gheorghe – ”Au înnebunit salcîmii”. De altfel, lucrările lui Danilișin nu au nevoie, așa cum se obișnuiește, să se expliciteze tematic printr-un titlu așternut, undeva, pe fiecare pînză.

Pe Anatol Danilișin îl cunosc de aproape 30 de ani, răstimp în care am putut să mă familiarizez oarecum cu arta sa. Cu timpul, am identificat și niște emuli care au refuzat să recunoască realitatea că, în esență, îl copiază pe Anatol, fără să aibă potența creatoare de a-l egala sau depăși. Ar fi superfluu să dau nume și cred că înțelegeți de ce. Prin lucrările sale, fără să și-o propună, Anatol lansează nu doar provocări creatoare de mare anvergură artistică, ci și provocări intelectuale celor care-i privesc picturile.

Din fragedă adolescență, am fost în preajma și a unor mari pictori români, cu unii dintre ei fiind bun prieten. Aici îi pot pomeni pe Corneliu Baba, Constantin Piliuță, bunul meu prieten Bogdan Pietriș, acum nemaifiind în viață, și mulți alții, inclusiv Sabin Bălașa, care a fost un pictor foarte bun, indiferent de faptul că ”i-a croit” portrete și dictatorului Nicolae Ceaușescu, motiv pentru care noi îi spuneam Sabin Lăbașa. De la ei am învățat, cumva, să privesc, ”pe țăndări”, un tablou.

Anatol Danilișin face parte din cercul select al pictorilor excepționali pe care eu, subiectiv, îi plasez în ”aristocrația restrînsă a marilor valori din arta plastică”. Admirîndu-i arta cu care ne lasă ca să pătrundem în profunzimile creației sale cu ajutorul ”albastrului”, instantaneu mi-am adus aminte de ”griul” cu care Bogdan Pietriș ne provoca prin multe dintre tablourile sale. Desigur, putem vorbi mult despre expresionismul din lucrările sale, eu cel puțin, iar mai apoi despre suprarealism ori impresionism.

Spuneam mai devreme că Anatol ne lansează și provocări intelectuale prin tablourile sale. În opinia mea, el, prin fiecare pînză, ne explică ceea ce nu ne poate reda în cuvinte, fie din pricină că vorbele i se par insuficiente spre a-și face înțelese profunzimile, frămîntările și căutările, fie că el consideră că tablourile sale sunt destul de ”explicitate” pentru a-i intui trăirile și, în consecință, ”cine pricepe ceva, bine, cine nu, tot e bine, dar altfel””. Această ultimă supoziție îmi amintește de discuțiile lungi pe care le aveam cu prozatorul român Viorel Știrbu, poeții Matei Albastru (Gavril), Stelian Gruia și marele scriitor D. R. Popescu. La una dintre ele, vorbind despre o carte pe care D. R. Popescu și-o lansase, i-am spus acestuia că, după ce am citit-o, mi-a creat impresia că nu-i prea menajează pe cititori, că parcă le spune: ”Înțelegeți ceva, bine, nu înțelegeți, căutați cărți de povești mai pe măsura educației voastre școlare!” Mi-a dat dreptate!

Și prin acest ultim vernisaj, cu absolut toate pînzele expuse, Anatol ne confirmă că arta sa se află într-un patrimoniu cultural cu ferestre largi deschise spre universalitate. Prin curajul său de a picta ce simte și gîndește, el parcă ne spune: ”...Nu-mi vezi sufletul cum iese/ În haotice cuvinte,/ Au înnebunit salcîmii/
Și tu vrei să fiu cuminte?”