Duminica trecută ni s-a vorbit înalt şi frumos despre iubirea de vrăjmaşi. Am fost atenţionaţi: acesta nu este un îndemn, ci o poruncă fără împlinirea căreia nu vom putea intra în Rai.

Mă întreb însă, cum iubeşte Biserica pe medicul avortor atît timp cît împotriva acestuia nu se exprimă o poziţie fermă de excomunicare, se înţelege până în momentul cînd respectivul încetează crima?!

Această excomunicare temporară nu ar arăta dragoste faţă de Veşnicia doctorului (şi evident, a pruncului)?

Poziţia pacifistă şi îndemnul la rugăciune reprezintă cu adevărat dragostea creştină?

Deci, să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, dar cu ce fel de dragoste?

A vădi şi a condamna păcatul însemnează a repune lucrurile în forma lor bună, iar nu a pedepsi din vreo înfierbîntare pătimaşă a sîngelui, ci în sensul celor spuse de Sf. Ioan Gură de Aur: „Dacă auzi pe cineva hulind, izbeşte faţa lui cu palma şi sfinţeşte-ţi mîna ta prin această lovitură.” „Creştinismul e cultul îndrăznelii fără limită şi izvorul de inspiraţie al celui mai nobil eroism. Un creştin care ar tolera distrugerea credinţei lui şi a semenilor lui, acela încetează să fie nu tolerant, ci creştin” Nichifor Crainic).

Trăim un fals creştinism, Mîntuitorul este astăzi crucificat în numele dragostei umaniste şi a liniştii sociale.

Biserica tace! Vorba Părintelui Iustin: „... îţi ţiuie urechile!” Această tăcere este egalată doar de duiosul şi înfiorătorul strigăt mut!

Ssssst! Să fie tăcere! Fiţi smeriţi, infinit răbdători şi mai ales nu judecaţi... rugaţi-vă!

Oare va primi Dumnezeu rugăciunea noastră dacă astfel înţelegem smerenia, răbdarea, judecata?

Să dea Dumnezeu ca din acest somn să ne trezim, împreună cu doctorul şi cu pruncul, în Rai!

Dar dacă...?

Marcel BOUROŞ