Băiatul care nu putea să citească a ajuns să citească oamenii dintr-o privire. Povestea lui Anthony Hopkins: dislexie, frică, dependență și o carieră pe care nimeni n-a văzut-o venind.

În spatele unei săli de clasă din Țara Galilor, în anii 1950, un băiat stătea liniștit și se uita la pagină ca la un puzzle de nerezolvat. Literele păreau că pluteau. Cuvintele săreau, se inversau, se rupeau în bucăți. Fiecare propoziție îl împingea spre rușine. În timp ce ceilalți copii își terminau tema de citit în cîteva minute, el se chinuia cu fiecare rînd. Cuvintele nu aveau sens. De parcă își băteau joc de el. Numele său era Anthony. Anthony Hopkins.

În Țara Galilor de atunci, nu exista pentru el nici diagnostic, nici vreo explicație privind starea sa. Nu exista noțiunea de „dislexie” ca termen cunoscut de profesori și părinți, nu exista înțelegere, nu exista ajutor. Exista o etichetă simplă, care se lipea de tine și rămînea: lent. Anthony era diferit. Tăcut. Pierdut în propria imaginație. Cînd colegii lui jucau fotbal în curtea școlii, el rămînea înăuntru. Desena castele complicate și visa la locuri îndepărtate unde, poate, ar fi reușit să se integreze. Școala a fost o tortură. Nu pentru că nu-i plăcea să învețe, ci pentru că fiecare zi îi repeta aceeași propoziție, fără să i-o spună cineva direct: nu te potrivești. Și dacă nu te potrivești, înveți repede un lucru: începi să te îndoiești de tine înainte să apuci să te cunoști.

Tatăl lui muncea din greu într-o brutărie, iar banii erau mereu puțini. Mesajul era clar: viața era despre supraviețuire, nu despre visare. „Vei munci cu mîinile tale. Nu visa prea mult.”, i-a spus tatăl lui, dar Anthony nu putea să nu viseze și exact de aici a început să se salveze.

A găsit refugiu în două locuri: muzica și teatrul. La pianul lui second-hand, cumpărat cu economiile cîștigate cu greu de părinții săi, Anthony a descoperit un limbaj care nu îl umilea. Degetele îi găseau melodii pe care vocea nu le putea rosti. În orele acelea liniștite, petrecute singur, singurătatea dispărea. Pentru prima dată, nu se simțea „lent”. Se simțea… clar.

La 15 ani, s-a alăturat unei trupe de teatru locale. Nu pentru că se considera talentat, nu era, ci pentru că avea nevoie de un loc unde să se simtă acasă. Pe acea scenă mică s-a întîmplat ceva care i-a schimbat traiectoria. Băiatul care se împiedica de cuvinte în clasă devenea altcineva. Personajele lui erau încrezătoare, puternice, neînfricate. Actoria i-a dat o voce atunci cînd propria voce îl trăda.

La Royal Welsh College of Music and Drama, profesorii au văzut în el ceva ce restul lumii nu observase: un talent brut, rar, extraordinar. De acolo s-a mutat la prestigioasa Royal Academy of Dramatic Art din Londra. Aici, intensitatea și profunzimea emoțională l-au făcut să iasă în evidență. În anul 1965, Laurence Olivier, considerat cel mai mare actor al generației sale, l-a invitat personal pe tînărul galez să se alăture Teatrului Regal Național. Băiatul pe care îl numeau „lent” juca acum alături de adevărate legende ale scenei.

Cariera lui Anthony Hopkins a luat avînt în teatru, televiziune și film, dar anul 1991 a schimbat totul. În rolul lui Hannibal Lecter din filmul „Tăcerea Mieilor”, a oferit una dintre cele mai înfiorătoare interpretări din istoria cinematografiei. A apărut pe ecran aproximativ 25 de minute și a creat un personaj negativ imposibil de uitat. A cîștigat Oscarul pentru cel mai bun actor.

30 mai tîrziu, a cîștigat din nou, pentru pelicula „Tatăl” (The Father), interpretînd un bărbat care își pierde memoria din cauza demenței. Criticii au numit interpretarea devastatoare. Publicul a plîns. La 83 de ani, a devenit cel mai în vîrstă cîștigător al premiului Oscar pentru cel mai bun actor din istoria Oscarurilor.

De-a lungul timpului, Anthony Hopkins a adunat:  2 premii Oscar; 4 premii BAFTA; 2 premii Emmy: titlul de Cavaler Sir Anthony Hopkins; unul dintre cei mai mari actori care au trăit vreodată.

Și, totuși, nu a uitat niciodată băiatul din Țara Galilor care se lupta să supraviețuiască. A spus în interviuri că a fost îngrozit aproape toată viața și că a simțit că nu se potrivea nicăieri.
Ani mai tîrziu, Hopkins a fost diagnosticat cu dislexie, o dificultate reală de procesare a limbajului scris, nu o lipsă de inteligență. Afecțiunea a primit, în sfîrșit, un nume. Nu era lent. Dar creierul lui funcționa... diferit, iar diferența care îl izolase a devenit, încet, o unealtă: l-a învățat să observe, să asculte, să citească emoțiile umane din interior. Singurătatea i-a devenit artă.

Hopkins a vorbit deschis despre luptele sale cu dependența de băutură, anxietatea și sentimentul de inadecvare, iar în timp a devenit un susținător al copiilor care învață diferit, gîndesc diferit, văd lumea cu alți ochi.

În timpul pandemiei din 2020, Hopkins a început să posteze videoclipuri pe rețelele de socializare: cînta la pian, picta, dansa cu bucurie în sufrageria lui. Milioane de oameni l-au urmărit, văzînd nu doar legenda, ci artistul care își transformase lupta în frumusețe. Mesajul pe care l-a repetat copiilor care se luptau a rămas simplu: ceea ce te face diferit este ceea ce te poate face extraordinar.

Băiatul care nu putea citi cuvintele de pe o pagină a învățat să citească sufletele oamenilor. Copilul care stătea de unul singur a învățat că singurătatea putea naște geniul. Elevul ignorat a devenit imposibil de ignorat.

Sir Anthony Hopkins are 88 de ani. Încă pictează. Cîntă încă la pian. Încă joacă. Încă creează. Și încă își amintea cum se simțea copilul în care nimeni nu credea. Uneori, copiii cei mai tăcuți sunt cei care observă cel mai mult. Uneori, cei care se chinuie să se integreze ajung să schimbe lumea, și, uneori, a fi subestimat devine doar începutul. (Sursa: Ochiul Minții)