Faptul că Renaşterea a înflorit în Italia, în general, şi la Florenţa, în particular, nu a fost o coincidenţă. Dintre toate statele dezvoltate din Europa occidentală a Evului Mediu timpuriu, numai oraşele-stat din Italia puteau da naştere unei mişcări culturale de o aşa amploare. Căci spaţiul italian şi, implicit, oraşul toscan au avut cele trei elemente esenţiale fără de care mişcarea renascentistă nu s-ar fi putut dezvolta: o populaţie activă politic, o puternică mişcare umanistă şi, foarte important, bani!

Politica

Din punct de vedere politic, Italia era diferită de restul Europei. În celelalte state, monarhii domneau ca reprezentanţi ai lui Dumenzeu pe pămînt, în timp ce peninsula italiană era aproape în întregime (excepţie: Napoli şi Statele papale) alcătuită din oraşe-stat în cadrul cărora puterea era împărţită între un număr (mai mic sau mai mare, după caz) de cetăţeni. Viaţa politică era, aşadar, mult mai complicată la Florenţa, Milano, Veneţia sau Siena decît era în lumea feudală.

În Italia, viaţa politică era activă, plină de culoare şi, nu de puţine ori, periculoasă. În aceste oraşe-stat, familiile de vază sau cele care deţineau puterea nu ezitau să folosească orice mijloace (de la cumpărarea voturilor pînă la asasinate) pentru a-şi apăra poziţia în societate. Cu toate acestea, soarta politică a acestor familii se putea schimba peste noapte. Contestările puteau veni din partea ghildelor, inferioare social, sau chiar din partea unor membri ai clasei conducătoare care simţeau că au fost excluşi de la putere. Între oraşe, rivalitatea era încă şi mai intensă, căci aceste oraşe-stat, a căror forţă armată se baza pe mercenarii angajaţi, se luptau continuu pentru teritoriile de provincie ce le separa. Atît de volatilă era natura politicii italiene că era posibil ca înşişi servitorii mercenari să devină conducătorii oraşelor ce-i angajau, după cum o arată istoria Milano-ului în secolul XV.

Umanismul

În această atmosferă politică extrem de dinamic, în oraşele-stat italiene s-a dezvoltat marea mişcare intelectuală a Renaşterii: umanismul. În măsura în care putem defini umanismul ca studiul culturii clasice, el nu era ceva nou: savanţii medievali se ocupau cu asta de multă vreme, mai ales în Italia, unde ruinele lumii antice erau la tot pasul. Însă gînditorii medievali analizau Antichitatea pentru a căuta semne ale unui plan divin care să justifice dogmele Bisericii, în timp ce umaniştii secolului al XV-lea credeau – şi asta a fost inovaţia! – că civilizaţia clasică era diferită şi superioară lumii medievale prin maniera în care privea lumea.

Cu această credinţă s-a ajuns la revelaţia umaniştilor că ceea ce studiau din perioada clasică are o valoare practică în lumea lor. Astfel, fără a renunţa la creştinism, au căutat să-i imite şi apoi să-i depăşească pe strămoşii antici în arta guvernării, în artele plastice, în litertură, în arhitectură ş.a. Iar pentru liderii care căutau să-şi legitimeze controlul politic într-o lume incertă, sau pentru arhitecţii şi artiştii care doreau să se afirme, exemplele clasice aveau multe de oferit.

Şi, pentru a se distanţa şi mai mult de perioada în care trăiau – o lume în care savanţii fuseseră izolaţi, iar gîndirea era atît de mult influenţată de religie –, umaniştii şi-au combinat deseori studiile cu politica. Astfel, „umanismul civic” argumenta că Antichitatea demonstrase că urmărirea bogăţiei nu trebuia obligatoriu condamnată, căci aceasta putea fi folosită în beneficiul comunităţii. Pentru negustorii care acumulau constant bogăţii, aceste idei erau foarte atractive, căci le uşura conştiinţa.

Bogăţia

Pentru ca toate aceste idei să poată fie puse în practică, era nevoie de un lucru foarte important: bani. Iar Italia era una dintre cele mai bogate regiuni ale continentului, o societate de negustori, oraşe comerciale şi Papi foarte bogaţi. Europa secolului XV a depins în bună măsură pe Italia datorită comerţului său, motiv pentru care negustorii italieni erau cei mai bogaţi de pe continent. Iar această bogăţie a dus la dezvoltarea fenomenului patronajului.

Florenţa şi familia Medici

Nicăieri în Italia combinaţia acestor trei elemente n-a fost mai rodnică pentru dezvoltarea Renaşterii decît la Florenţa. Din punct de vedere politic, familia Medici a dominat oraşul toscan pentru o bună parte a secolului XV, dar – deşi clasa negustorilor le împărtăşea interesele economice – familia Medici a avut nevoie şi de talent politic pentru a supravieţui. Cea mai cunoscută contestare a autorităţii lor a fost conspiraţia Pazzi (la care a luat parte şi Papa), în urma căreia Lorenzo de Medici a fost atacat, iar fratele său Giulliano ucis, din 1478. Însă cînd familia Medici a fost alungată din oraş, iar la conducerea Florenţei a venit călugărul dominican Savonarola, a devenit clar că nici experienţa familiei nu poate salva Florenţa de la tulburările politice.

Umanismul civic a ajuns la un punct culminant într-un moment tulbure pentru oraş: războiul cu Milano din 1402. Dar cînd Gian Galeazzo Visconti, comandantul armatei milaneze, a murit brusc, florentinii au crezut că fuseseră salvaţi graţie virtuţii lor civice. Apoi, Cancelarii oraşului din secolul XV le spuneau florentinilor că sînt moştenitorii republicii romane şi că este datoria savanţilor să se implice în viaţa publică. Şi, să nu uităm, cel mai faimos dintre Medici, Lorenzo Magnificul, a fost un mare umanist, colecţionar de cărţi şi un foarte entuziast patron al artelor.

În fine, bogăţia Florenţei a fost crucială pentru cultura renascentistă. Comerţul cu postavuri şi tradiţia bancheră au făcut din Florenţa un oraş foarte prosper, astfel că pînă în secolul al XV-lea existau multe familii bogate dispuse să investească în artă pentru a-şi demonstra bogăţia şi poziţia socială. Ghildele se întreceau constant comisionînd opere artistice extragante, iar familiile de vază îşi construiau palate impresionante. Numeroasele fresce de la Santa Croce, spre exemplu, reprezintă cea mai bună dovadă a dorinţei familiilor Strozzi sau Bardi de a-şi demonstra atît bogăţia, cît şi pietatea. Iar familia Medici, atît din iniţiative personale, cît şi ca reprezentantă a statului, a dus patronajul artei la cel mai înalt nivel, colecţionînd cărţi, construind palate şi comandînd numeroase picturi şi sculpturi pentru a le decora (Palazzo Medici şi Biserica San Lorenzo sînt doar două dintre moştenirile lăsate oraşului).

Sursa: historia.ro