Foto: Leo Skurnik, rîndul al doilea, al doilea din dreapta

Au luptat alături de ei, i-au ajutat să se însănătoşească pe front şi, uneori, chiar s-au împrietenit. Ce simt astăzi evreii din Finlanda cu privire la alianţa lor din timpul războiului cu naziştii?

În septembrie 1941, un ofiţer medical a făcut un gest atît de eroic încît i s-a acordat onoarea Crucii de Fier din partea armatei germane. În faţa unui bombardament sovietic foarte dur, maiorul Leo Skurnik a organizat evacuarea unui spital de front de la graniţa ruso-finlandeză, salvînd vieţile a peste 600 de oameni, inclusiv membrii SS. Skurknik nu este, desigur, singurul soldat care a primit Crucea de Fier în timpul Războiului; mai bine 4 milioane de astfel de decoraţii au fost acordate. Însă cazul lui Skurnik este special deoarece acesta era evreu. El nu a fost însă singurul evreu care a luptat alături de germani: mai bine de 300 de evrei s-au alăturat Germaniei atunci cînd Finlanda, adversară a Uniunii Sovietice, a intrat în război în iunie 1941.

Această alianţă dintre Hitler şi rasa pe care-şi propusese să o anihileze (singurul caz în care evreii au luptat pentru aliaţii Germaniei) este unul dintre cele mai spectaculoase aspecte ale celui de-Al Doilea Război Mondial, însă aproape nimeni, inclusiv mulţi finlandezi, nu ştie nimic despre asta, scrie The Telegraph într-un material dedicat acestui subiect inedit.

„Am trăit aici timp de 25 de ani înainte sa aud asta, şi sînt evreu”, a mărturisit John Simon, un new-yorkez care s-a mutat la Helsinki în 1982. „Nu este o poveste pe care o auzi prea mult.”

Motivele pentru care această poveste nu este răspîndită se trag din ceea ce înseamnă a fi evreu şi eforturile acestei comunităţi de a fi acceptate în societate. Veteranii evrei, acei cîţiva care mai sînt azi, în viaţă, insistă că nu le este ruşine de ce au făcut. Dar o seară petrecută în compania lor şi conversaţii cu alţi membri ai comunităţii care au analizat evenimentele în detaliu te fac să realizezi că această „acomodare” cu trecutul a lăsat adînci urme psihologice în memoria comunităţii.

Lupta împotriva Uniunii Sovietice, lupta alături de germani

Aron Livson, în vîrstă de 23 de ani, a fost recrutat în armată în 1939, cînd Uniunea Sovietică a invadat Finlanda. La fel ca mulţi alţi evrei, el era hotărît să-şi facă datoria cît putea de bine, dispus să-şi apere ţara pînă la moarte.

Aproape fără excepţie, evreii din Finlanda se trăgeau din soldaţii ruşi care fuseseră detaşaţi în regiune în timpul serviciului militar. Ei erau priviţi cu suspiciune în Finlanda, iar cînd războiul a izbucnit în 1939, mica populaţie evreiască a văzut în conflict o şansă de a-şi demonstra loialitatea ca cetăţeni finlandezi. Astfel, Livson a luptat în Istmul Kareliei şi, deşi armata a trebuit să se retragă din faţa forţei ruseşti, a luptat cu mult curaj şi, datorită spiritului de iniţiativă şi a talentului său, a fost promovat la rangul de sergent.

Ulterior, între Finlanda şi Uniunea Sovietică s-a instalat o pace temporară, însă cînd Hitler a lansat Operaţiunea Barbarossa, liderii finlandezi au văzut în asta oportunitatea de a-şi recîştiga teritoriile pierdute în Războiul de Iarnă şi s-au alăturat Germaniei.

Ca toţi evreii, Livson ştia de atitudinea lui Hitler împotriva poporului său; ştia cîte ceva şi despre Kristallnacht, atacurile împotriva comunităţii evreieşti din noiembrie 1938. Însă cînd a primit ordin să se alăture luptei contra URSS, nici nu s-a gîndit că ar putea să refuze. Aron Livson are astăzi 97 de ani şi mărturiseşte că „Trebuia să-mi fac datoria, ca toată lumea. Noi nu eram evrei luptînd într-o armată finlandeză; eram finlandezi, soldaţi finlandezi, şi luptam pentru ţara noastră.”

Veteranii evrei insistă că şi-au făcut datoria ca soldaţi şi că şi-au arătat loialitatea faţă de ţara lor, dar că au luptat cu bucurie şi din alt motiv. Din perspectiva lor, Finlanda şi Germania duceau două războaie separate: unul de autoapărare şi unul de cucerire. „N-am avut nimic de-a face cu nemţii”, spune Livson. „Nu erau germani în regiunea unde luptam eu; aceia erau la 200km nord de regimentul meu.”

Soldaţi evrei în faţa unei sinagogi

Însă nu toţi evreii au fost la fel de norocoşi. La graniţa cu Rusia, în regiunea Kareliei, soldaţii finlandezi şi germani au luptat împreună, iar evreii au trebuit să se confrunte cu doi inamici: unul în faţa frontului, iar altul lîngă ei. Aceştia trăiau într-o teamă constantă, ca idenitatea lor să nu fie dezvăluită; dar, chiar şi atunci cînd acest lucru s-a întîmplat, soldaţii germani n-au făcut nimic. Oamenii erau finlandezi, aveau sprijinul ofiţerilor lor, iar germanii – chiar dacă erau uneori şocaţi să afle că luptă alături de evrei – n-aveau autoritatea să facă ceva împotriva lor. Mai mult decît atît, atunci cînd interacţionau cu un ofiţer evreu cu un rang mai înalt, erau obligaţi să respecte protocolul militar şi să-l salute.

Chiar dacă au existat soldaţi germani în Finlanda şi trupe Gestapo la Helsinki, conducerea finlandeză a refuzat cererile lui Hitler de a introduce legi antisemite. Cînd Himmler a vizitat Finlanda în august 1942 şi l-a întrebat pe ministrul Jukka Rangell despre „problema evreiască”, acesta i-a răspuns scurt că „noi nu avem o problemă evreiască”.

John Simon, care a vorbit cu mai mulţi veterani despre război, spune că trebuie să ţinem cont de faptul că, cu două decenii înaintea războiului mondial, Finlanda trecuse printr-un brutal război civil care dezbinase societatea. Exista, de atunci, un efort concentrat de a uni ţara, iar evreii au luat parte la acest efort. „Politicienii erau hotărîţi să protejeze fiecare cetăţean, chiar dacă era vorba de foşi comunişti.”

Legăturile dintre soldaţii evrei şi cei germani

Generalul Hjalmar Siilasvuo era foarte mîndru de originea soldaţilor săi evrei. În memoriile lui Salomon Klass, alt soldat evreu căruia i s-a acordat Crucea de Fier, povesteşte că generalul l-a chemat într-o întîlnire şi l-a prezentat ofiţerilor germani prezenţi drept „unul din cei mai buni comandanţi ai mei. Generalul Siilasvuo ştia foarte bine cine sînt şi de ce segment al populaţiei aparţin, iar germanii nu au zis nimic.”

Mai ciudate sînt cazurile de prietenie dintre evrei şi soldaţii germani, după cum povesteşte istoricul finlandez Hannu Rautkallio. „Am auzit o poveste despre un soldat evreu care se întorcea în tabără împreună cu un soldat german de un rang apropiat. Evreul i-a zis germanului: «Cînd ne întoarcem, să nu le spui că sînt evreu», iar soldatul neamţ i-a răspuns «Dar nu ţi s-ar întîmpla nimic – eşti soldat finlandez. Eu aş avea probleme.»”

În rîndul soldaţilor răniţi, au existat şi cazuri de soldaţi germani îndrăgostiţi de asistente de origine evreiască. Într-un carneţel care a aparţinut lui Chaje Steinbock, asistentă la Oulu, există mai multe mesaje de la pacienţii săi germani; unul din aceştia îi scria că „eşti femeia pe care am iubit-o mai mult decît orice altceva. Pînă acum, nu credeam că aşa ceva există.” Potrivit unor mărturii, soldaţii germani ar fi vizitat o sinagogă ridicată în apropierea frontului. „Era o imagine incredibilă”, povesteşte Rony Smolar, fiul lui Isak Smolar, cel care a fondat respectiva sinagogă. „Soldaţi germani în uniformă stăteau umăr la umăr cu evrei care se rugau.”

Evident, pînă în acel moment al războiului detaliile privind Holocaustul încă nu părăsiseră graniţele germane. Soldaţii evrei nu ştiau de camerele de gazare şi de ororile de la Auschwitz, Dachau sau Bergen-Belsen. Totuşi, mulţi ţineau legătura cu rudele din Polonia sau alte ţări est-europene. „Primeau scrisori, ştiau despre deportări” spune Simo Muir, profesor de studii evreieşti la Universitatea din Helsinki.

Leo Skurnik ştia de pericolul în care se afla comunitatea evreiască. Strălucit om de ştiinţă (doctor) a cărui carieră fusese blocată de antisemitismul din Finlanda, Skurnik avea în familie negustori care călătoriseră prin Europa şi îi povestiseră ce se întîmpla acolo. „Știa suficient cît să-i fie teamă”, a mărturisit fiul său. Chiar şi aşa, ca doctor responsabil nu doar pentru soldaţii finlandezi, ci şi pentru cei germani, el nu a făcut discriminări. Și au existat, într-adevăr, mulţi soldaţi germani care aveau nevoie de ajutorul lui Skurnik. În sectorul în care acesta era staţionat au avut loc unele dintre cele mai dure bătălii ale războiului, iar regimentul său (53 infanterie) şi divizia SS alături de care acesta lupta au suferit pierderi foarte grele.

La un moment dat, Skurnik s-a aventurat în zona morţii dintre liniile frontului pentru a salva cîţiva soldaţi germani, cînd alţi ofiţeri nu avuseseră curajul să facă acest lucru. Apoi, în mijlocul unui bombardament sovietic a luat decizia de a evacua întregul spital. Operaţiunea i-a cîştigat Crucea de Fier, dar Skurnik, ca şi Klass, au refuzat decoraţia.

„Cînd germanii au decis că ar vrea să-i acorde decoraţia tatălui meu, i-au spus generalului Siilasvuo. Acesta, la rîndul său, i-a spus tatei, care credea că e vorba de o greşeală, şi el a decis că vrea să afle ce se întîmplă cînd la Berlin se află că e evreu. Dar, ceva mai tîrziu, Siilasvuo a venit şi i-a spus că decizia de decorare fusese aprobată. Tata i-a spus: «Bunul meu prieten, crezi că pot accepta o asemenea decoraţie? Spune-le prietenilor tăi germani că mă şterg la fund cu ea!» Generalul le-a transmis mesajul, cuvînd cu cuvînd, iar germanii, furioşi, au cerut ca Skurnik să fie pedespit, dar generalul finlandez a refuzat.”

Au existat mai multe astfel de mici acte de rebeliune evreiască în timpul războiului. Un doctor staţionat la Oulu a refuzat să opereze soldaţi germani şi, ca atare, a fost transferat. Sissy Wein, o cîntăreaţă de origine evreiască, a refuzat să cînte pentru soldaţii germani.

După război, pe măsură ce ororile Holocaustului au ieşit la iveală, în rîndul evreilor finlandezi s-a răspîndit un sentiment de disconfort. La o întîlnire a veteranilor de război organizată la Tel Aviv în 1946, evreii finlandezi au fost acuzaţi de trădare. „Nu v-aţi gîndit, au fost ei întrebaţi, că ajutîndu-l pe Hitler, i-aţi prelungit perioada de putere şi, prin asta, aţi făcut ca mai mulţi evrei să ajung în camerele de gazare?”

Kent Nadbornik, preşedintele Uniunii Veteranilor Evrei Finlandezi, declară astăzi că „Noi nu i-am ajutat pe germani. Aveam un inamic comun, pe ruşi, şi atît.”

Cealaltă justificare a veteranilor, ca prin prin participarea la război şi-au dovedit loialitatea faţă de statul finlandez, a fost criticată în ultimii ani. Totuşi, „linia oficială” este că existenţa evreilor în armată nu doar că a pus capăt antisemitismului din Finlanda, dar că a apărat întreaga populaţie finlandeză de Holocaust, căci Mannerheim i-ar fi spus lui Himmler că „atîta timp cît evreii luptă în armata mea, nu voi permite deportarea lor”.

Spre deosebire de cazul Islamului, care cere credincioşilor să reformeze legile ţării-gazdă în aşa fel încît acestea să se conformeze legii islamice, textele de bază ale evreilor subliniază importanţa aderării la legile unui teritoriu. Apoi, sute de ani de persecuţii, dorinţa de a scăpa de pogromuri, de a merge la universitate şi de a juca un rol potrivit în societate a făcut ca evreii să aibă o dorinţă puternică de a se integra. „De-a lungul secolelor, evreii au vrut să arate că sînt cetăţeni buni”, declară rabinul Lea Mühlstein. „Au vrut să arate că nu există niciun conflict între a fi evreu şi a fi patriot; că nu există dublă loialitate.”

Dar situaţia evreilor finlandezi era aproape imposibilă. Între ei şi compatrioţi finlandezi exista o diferenţă esenţială: finlandezii luptau pentru viitorul lor, dar dacă Hitler ar fi cîştigat, pentru soldaţi evrei viitorul nu era atît de sigur. În aceste condiţii, ce puteau ei să facă? Aceasta este o întrebare la care nimeni nu poate răspunde.

Sursa: Historia.ro