Pentru a preveni propagarea bolilor în cadrul grupului, animalele, reptilele ori insectele sociale, cum sunt de pildă furnicile, sunt capabile să urmeze măsuri sanitare stricte, de la cele mai altruiste pînă la cele mai radicale. 

De mai bine de șase luni încercăm să ne obișnuim cu o viață nouă, care se desfășoară sub semnul unor măsuri sanitare restrictive. Trebuie să ne obișnuim mai ales cu distanțarea fizică, măsură indispensabilă pentru a limita epidemia de covid-19. Ca ființe sociale, ne vine foarte greu să respectăm această recomandare, dar realitatea este că de mii de ani este o practică profilactică experimentată inclusiv în lumea necuvîntătoarelor, arată un studiu publicat în revista Trends in Ecology & Evolution. Furnicile sunt o specie de avangardă în acest domeniu. 

Ca și noi, animalele, reptilele ori insectele își modifică relațiile sociale în funcție de condițiile de mediu. Unele specii, care au în spate experiența a mii, poate chiar milioane de ani, au reușit să învețe cum să limiteze propagarea unor agenți patogeni. Este în special cazul furnicilor, care, ca și oamenii, trăiesc într-o proximitate extremă, în colonii care adesea numără mai multe mii de indivizi. În schimb, primatele, deși sunt mai apropiate ca asemănare de oameni, trăiesc în grupuri ce numără doar cîteva zeci de indivizi.

Furnicile bolnave se autoizolează

Furnicile există pe Pămînt probabil de milioane de ani și au o organizare aproape militară. Furnicile care sunt infectate, de pildă de o ciupercă parazită, au tendința de a se îndepărta de cuib. Ele, pur și simplu, se pun în izolare. Vor petrece mai mult timp afară și vor evita să intre în interior. Iar cele care nu sunt bolnave au, de asemenea, tendința de a se izola de indivizii bolnavi, explică Audrey Dussutour, cercetătoare franceză care a studiat comportamentul furnicilor.

Fiecare furnică are locul ei în colonie, iar limitarea interacțiunilor permite limitarea circulației agentului patogen. Într-o colonie de furnici, doar 10 la sută ies afară din cuib pentru a aduna hrana pentru toate celelalte furnici. Aceste furnici, care se numesc furnici „hrănitoare”, sunt în realitate singurele care au un contact direct cu agenții patogeni. Ele sunt, prin urmare, principalii vectori ai bolilor în interiorul cuibului. 

Atunci cînd una dintre ele se îmbolnăvește, ea nu va intra prea adînc în colonie. Se autoizolează și nu se mai deplasează din cameră în cameră. În același timp, furnicile sănătoase vor proteja furnicile tinere și larvele împingîndu-le mai mult spre interiorul cuibului, arată cercetătoarea, citată de Ouest-France.

Principiul „cohortelor”

Atunci cînd furnicile intră în alertă de teama că boala s-ar putea propaga, imediat se împart în două „tabere”: furnicile bolnave se îndepărtează, putînd chiar să părăsească cuibul și colonia, dacă simt că vor muri, iar furnicile care sunt sănătoase vor proteja regina și copiii. Acesta păstrează contactul strîns între ele, dar evită contactul cu furnicile hrănitoare, vectori ai bolii.

Practic, furnicile stabilesc o rețea și mai modulară decît este de obicei, formînd mici grupuri în care indivizii rămîn conectați între ei, dar sunt mai puțin conectați cu celelalte grupuri. „Ca și cum ați sta în familie și ați evita întîlnirile cu alte familii”, explică Audrey Dussutour.

Este o strategie care se bazează pe funcționarea unor „caste”, o rețea bine pusă la punct pentru a evita contactele. Există un corespondent chiar și în strategia epidemiologică a oamenilor, așa-numitul principiu al „cohortelor”, care se aplică, de pildă, în unele școli din Germania.

La furnici, există diviziunea muncii, sunt grupuri specializate care îndeplinesc diferite sarcini: furnicile care aduc hrana, furnicile-doică, furnicile-constructori. Aceste grupuri nu se amestecă unele cu celelalte. Este un model de societate care permite prevenirea propagării unei epidemii în cadrul cuibului, arată cercetătoarea franceză.

Soluțiile cele mai radicale

În cazul altor specii, soluția de limitare a răspîndirii epidemiilor ajunge să fie mai radicală. Este cazul gorilelor, cimpanzeilor sau albinelor, care preferă să-l abandoneze sau chiar să-l ucidă pe individul bolnav. 

Maimuțele mandril, de exemplu, își dau seama că alți indivizi sunt bolnavi cu ajutorul semnalelor olfactive. În funcție de nivelul de infectare cu diferiți paraziți, bacterii sau viermi, indivizii bolnavi degajă un miros specific. Ceilalți indivizi din grup își dau seama și îl vor evita pe cel bolnav.

Același semnal de alarmă funcționează și în cazul albinelor, care, după ce își dau seama că circulă un microb în comunitatea lor, preferă să „le arunce în stradă” pe cele bolnave și nu le mai primesc în cuib.