În Iulie 2005, Parchetul de pe lîngă Judecătoria Timișoara a înregistrat cel mai bizar dosar din istoria Justiției românești, un caz care a depășit granițele țării și a ajuns subiect de știri pentru BBC, Reuters și presa din India sau Statele Unite.

Reclamantul era Pavel Mircea, un deținut în vîrstă de 40 de ani încarcerat în Penitenciarul Timișoara, unde ispășea o pedeapsă grea de 20 de ani pentru omor. Nemulțumit de soarta sa și considerînd că Justiția umană a greșit, el a decis să meargă la sursa supremă a problemelor sale, depunînd o plîngere penală oficială împotriva lui Dumnezeu.
Documentul, scris de mînă și înregistrat legal, îl numea pe pîrît „Numitul Dumnezeu, domiciliat în Ceruri, reprezentat în România de Biserica Ortodoxă”. Acuzațiile formulate de deținut erau extrem de precise și încadrate în Codul Penal: înșelăciune, abuz de încredere, trafic de influență și luare de mită.

Raționamentul juridic al lui Pavel Mircea era surprinzător de coerent în logica sa internă. El susținea că, prin taina Botezului, a încheiat un contract ferm cu Divinitatea. El, în calitate de creștin, și-a respectat partea de contract: s-a rugat, a plătit servicii religioase, a cumpărat lumînări și a dat bani la Biserică. În schimbul acestor prestații, „pîrîtul” (Dumnezeu) avea obligația contractuală de a-l proteja de influența Diavolului și de a-i asigura o viață ferită de necazuri majore.

Deținutul argumenta că, din moment ce a ajuns să comită o crimă și să fie închis, Dumnezeu nu și-a respectat clauzele contractuale, lăsîndu-l pradă răului. Mai mult, el acuza Biserica de trafic de influență, susținînd că preoții pretind că pot interveni pe lîngă Divinitate în schimbul banilor, dar rezultatele nu apar.

Pavel Mircea cerea deschiderea urmăririi penale împotriva lui Dumnezeu și despăgubiri materiale pentru eșecul protecției divine.

Procurorii timișoreni s-au aflat într-o situație procedurală inedită. Legea îi obliga să analizeze orice plîngere depusă, oricît de absurdă ar părea. Nu puteau pur și simplu să arunce hîrtia la coș. Au fost nevoiți să deschidă un dosar, să analizeze capetele de acuzare și să formuleze un răspuns legal.

Soluția a venit sub forma unei Rezoluții de Neîncepere a Urmăririi Penale (NUP), redactată cu o seriozitate maximă. Motivarea procurorilor a rămas antologică în jurisprudență: aceștia au stabilit că „Dumnezeu nu este un subiect de drept”, adică nu este o persoană fizică sau juridică ce poate fi trasă la răspundere în fața legilor omenești.

De asemenea, procurorii au notat faptul că „pîrîtul nu are un domiciliu terestru cunoscut” la care să poată fi trimisă citația procedurală, făcînd imposibilă audierea sa. Dosarul a fost clasat, dar Pavel Mircea nu s-a oprit aici; ulterior a amenințat că va da în judecată Patriarhia Română pentru malpraxis spiritual, considerînd că reprezentanții lui Dumnezeu pe pămînt sunt complici la „înșelăciune”.

Cazul rămîne un exemplu unic de cum disperarea unui om privat de libertate poate duce la interpretări extreme ale teologiei și dreptului.