Întreaga Europă a secolului XIX privea cu un amestec de teroare și admirație către un fenomen unic pe drumurile desfundate ale Valahiei și Moldovei: căruțele Poștei Române. Călătorii străini care treceau prin Principate, obișnuiți cu diligențele greoaie și ceremonioase din Occident, rămîneau șocați de viteza fulgerătoare cu care erau transportați de la o stație la alta. Reputația acestor atelaje nu era o simplă exagerare folclorică, ci o realitate logistică documentată de numeroși diplomați și scriitori europeni, care afirmau că Poșta Română era cea mai rapidă din tot Estul Europei, depășind uneori viteza medie a primelor trenuri care circulau în Imperiile vecine în acea perioadă. Secretul acestei viteze nu stătea în calitatea drumurilor, care erau adesea doar niște dîre de noroi sau praf, ci în combinația dintre ușurința incredibilă a vehiculelor, rezistența cailor autohtoni și curajul aproape nebunesc al surugiilor români.

Căruța de poștă românească era un vehicul minimalist, construit din lemn și împletitură de răchită, fără arcuri sau orice alt sistem de amortizare, ceea ce o făcea extrem de ușoară. La această structură fragilă erau înhămați de obicei opt sau zece cai mici, dar incredibil de viguroși, care erau mînați întrun galop continuu pe distanțe de aproximativ 20 de kilometri, pînă la următoarea stație de poștă. Figura centrală a acestui spectacol era surugiul, un personaj legendar care trăia aproape exclusiv în șa, purtînd un chimir lat și mînuind un bici lung cu o măiestrie desăvîrșită.

Surugiii nu se mulțumeau doar să conducă caii, ci îi incitau permanent prin strigăte specifice, un hăulit prelung care devenise sunetul definitoriu al drumurilor românești. În mod uluitor, viteza acestor căruțe putea atinge 25 km/h pe teren plat, o performanță remarcabilă dacă ne gîndim că primele locomotive cu abur din regiune abia dacă atingeau 20 km/h în condiții de transport greu.

Compararea vitezei Poștei Române cu cea a trenurilor din țările vecine era o temă recurentă în jurnalele de călătorie ale anilor 1840 și 1850. În timp ce în Imperiul Austriac sau în cel Rus trenurile timpurii trebuiau să facă opriri lungi pentru alimentare și verificări tehnice, sistemul de relee al Poștei Române era o mașinărie perfect unsă. La fiecare stație, caii obosiți erau schimbați cu unii proaspeți în mai puțin de cîteva minute, permițînd călătorului să parcurgă distanța de la București la Giurgiu sau de la Iași la graniță într-un timp record. Această eficiență a făcut ca Poșta Română să fie considerată cel mai rapid mijloc de transport din Balcani pînă tîrziu, spre sfîrșitul secolului, cînd rețelele feroviare moderne au început să se extindă masiv. Totuși, prețul acestei viteze era un disconfort fizic extrem, pasagerii fiind aruncați violent în toate părțile în interiorul coșului de răchită, descriind experiența ca pe un zbor periculos deasupra pămîntului.

Povestea surugiilor și a căruțelor care zburau prin noroaiele Bărăganului rămîne un capitol fascinant de istorie tehnică și culturală. Această viteză legendară a fost, în esență, o formă de rezistență și de adaptare a unei țări fără infrastructură modernă, care a reușit să compenseze lipsa șinelor de cale ferată prin forța brută a cailor și talentul oamenilor săi. Căruța Poștei Române a fost un simbol al dinamismului unei societăți care dorea să se conecteze rapid cu restul Europei, folosind resursele pe care le avea la îndemînă pentru a crea un sistem de transport care a sfidat, pentru cîteva decenii, progresul tehnologic al vremii. (Sursa: Terapia Prin Cultură)