Autor: Cristian Unteanu

Ceea ce se petrece acum în Spania este de o gravitate enormă pentru viitorul ei ca ţară. Iată un aspect foarte puţin discutat, cel puţin la noi, care demonstrează foarte limpede, chiar dureros de limpede, care sunt limitele reale ale competenţelor instituţionale de care dispune UE în caz de criză majoră într-unul dintre statele sale membre. Tehnic vorbind, în cazul BREXIT, oricît de scandaloasă vi s-ar părea afirmaţia, lucrurile au fost mai simplu de rezolvat deoarece exista deja în Tratat un punct care explica, chiar dacă la modul foarte general, condiţiile de ieşire a unui Stat Membru din sistemul european.

În schimb, aşa cum se vede acum, nu există niciun fel de prevedere legală care să permită UE să intervină altfel decît o face acum, adică printr-o gentilă şi inutilă chemare umanistă la discuţii între părţile aflate acum în conflict civil deschis şi, conform ultimelor declaraţii incendiare, pare-se iremediabil. Parlamentul European nu a îndrăznit nici măcar să se pronunţe, aşa cum cred că ar fi fost absolut normal s-o facă, în favoarea respectării unităţii statale a Spaniei, cu un corolar foarte limpede: nu va fi recunoscută niciodată identitatea noii entităţi secesioniste. N-a făcut asta nici reprezentatul Comisiei Europene, prim-vicepreşedintele Timmermans, iar domnul Tusk, în calitatea sa de Preşedinte al UE, nu s-a pronunţat în niciun fel. Cu atît mai puţin aliaţii din NATO. Cu explicaţia că este vorba despre o chestiune internă a Spaniei şi orice luare de poziţie pro sau contra unei tabere ar însemna un amestec în treburile interne ale acestei ţări.

Asta înseamnă că, din punctul de vedere al aliaţilor săi din UE şi NATO, Spania este lăsată singură în plină criză, una fără precedent în cadrul UE şi din spaţiul euro-atlantic, cu perspectiva imediată de a trebui să intervină în forţă, cu toate mijloacele disponibile, pentru a răspunde unei Declaraţii de Secesiune din partea Cataloniei. Este foarte grav deoarece problema explozivă nu este numai a Spaniei, ea va afecta (şi deja cred că a început s-o facă) proiectul european, vulnerabilizînd însăşi ideea de Europă comună.

Asta pentru că s-a arătat că nu există posibilitatea concretă a unei intervenţii a UE şi chiar şi a NATO (deoarece, prin extensie, este vorba despre o ameninţare directă la adresa unui Stat Membru) ceea ce, din punctul de vedere al entităţilor care sunt acum în diverse stadii de pregătire a unor procese independentiste absolut similare cu cel catalan este un cadou nesperat: le arată ce se poate face fără ca nimeni să poată interveni şi cît de izolat poate fi un guvern care este pus în faţa unor decizii extreme, de altfel legale, pentru a apăra ordinea constituţională.

Uniunea Europeană arată acum şi care sunt consecinţele statutului incert al proiectului european, foarte bine definit filozofic şi la nivel de nobile discursuri politice, dar în realitate mereu ambiguu în ce priveşte împărţirea de competenţe şi atribuţii între instituţiile centrale din Bruxelles şi ceea ce Statele Membre şi-au păstrat ca putere naţională suverană. Este mereu ceva la mijloc între proiectul Europei federale şi realitatea continuată din vremurile de demult a Statelor Naţionale independente şi suverane, pe deplin stăpîne asupra pachetului de putere pe care şi l-au păstrat pentru a fi gerat exclusiv din perspectiva intereselor strict naţionale. Ceea ce face ca, pe plan instituţional european, nimeni să nu poată face nimic concret în legătură cu situaţia din Spania.

Altceva decît o sugestie de mediere. Şi asta imposibilă deoarece, dacă ar accepta „medierea internaţională“, Madridul ar transmite semnalul că are în faţă un interlocutor statal şi nu o regiune secesionistă. Nu o va face, avînd în memorie cel mai recent exemplu de eşec, cazul Ucrainei, unde regiunile secesioniste sunt de fapt state autonome susţinute de Rusia şi fără perspectiva ca cineva să aplice Acordurile de la Minsk, cele proclamate drept mare victorie a diplomaţiei europene...

Iar asta, mai departe, deschide cu adevărat Cutia Pandorei de unde pot ieşi toţi cîinii războiului. Atacînd fie în haită, fie, deocamdată, pe direcţii separate, alegîndu-şi, în serie sau simultan, teritoriile unde se pregătesc mişcări de autonomie extinsă şi indpendentiste. În România cu Ţinutul Secuiesc (cu perspectiva imediată a Transilvaniei autonome, acolo unde se desenează de unii speranţa că „viitorul se va vorbi în limba maghiară“), în nordul Italiei, în Ţara Bascilor, în Scoţia, în Corsica, în Flandra, în Insulele Feroe. Tot atîtea teritorii care pot ieşi, precum Catalonia, din cadrul UE, fărîmiţare tragică şi poate definitivă care poate duce la implozia proiectului european. Punînd un semn extrem de serios de întrebare asupra capacităţii NATO de a acţiona unitar şi de a-şi îndeplini atribuţiile specifice.

În definitiv, avem acum în faţă orbirea politicienilor europeni şi din spaţiul euro-atlantic care au definit mereu ameninţările în faţa cărora construiau sisteme de apărare ca fiind unele externe. Se dovedeşte că a fost un raţionament pueril şi complet fals. Este adevărat că suntem înconjuraţi de surse din ce în ce mai diverse de ameninţare directă, dar, iată, cele mai grave se dovedesc a fi cele interne. BREXIT-ul este un exemplu grăitor. Poate urma Catalonia. Pot urma şi multe altele. Este o combinaţie de ameninţări, interne şi externe dar care potenţează în primul rînd factorii interni de destabilizare, cei care să provoace, susţină şi realizeze în practică momente individuale de ruptură în proiectul european.

Acum se vede că se şi poate. Iar dacă se va reuşi şi dezmembrarea statului spaniol, atunci Europa Unită va înregistra cel mai mare eşec imaginabil şi poate deveni o amintire în viitoarele cărţi de istorie. Iar liderii noştri politici  tac cu încăpăţînare, în stilul binecunoscut al politicii struţului, sperînd că poate trece şi asta şi, în definitiv, care e treaba noastră cu chestia asta? Ar trebui să fie şi treaba noastră. Ar trebui să apărăm principiul aplicării constituţiei şi prevederilor, tuturor prevederilor, care ţin de existenţa şi funcţionarea statului de drept. Ar trebui să exprimăm deschis solidaritatea cu ceea ce înseamnă Spania unită, cu valorile proprii statului naţional unitar. De ce n-o facem? Nu ştiu, poate găsiţi dumneavoastră un răspuns.

Articol preluat de pe Blogul lui Cristian Unteanu din Adevărul.ro