Părintele mitului grec, Homer, este la rîndul lui un personaj aproape mitic: incredibila cantitate de informaţii vehiculate în Antichitate în legătură cu el, adesea în contradicţie unele cu altele, demonstrează că din biografia sa se cunoşteau foarte puţine detalii certe şi că elementul de legendă l-a depăşit rapid pe cel istoric.

Nu se cunoştea semnificaţia precisă a numelui său, care apare pentru prima oară în fragm. 357 (incert) din Hesiod: după unii însemna „orb”, în dialectul eolidian din Cumae, iar după alţii, „ostatic”. Mai frecvent însă, prin antonomază, era numit „Poetul”. Tradiţiile legendare abundă şi în privinţa locului său de origine: cel puţin şapte cetăţi îşi disputau onoarea de a-i fi loc de baştină. Printre acestea, insula Chios, menţionată şi de Pindar ca patrie a poetului şi sediu al unei şcoli de aezi, Homerizii, care se pretindeau a fi descendenţii acestuia. La fel de discordante şi de slab fixate prin date istorice erau tradiţiile referitoare la cronologia sa, plasată în epoca asediului Troiei descris de el în Iliada (după datarea stabilită de Eratostene şi căreia i se conformau anticii, acesta ar fi avut loc în anul 1184 î.Hr.), dar şi cu şaizeci, o sută sau patru sute de ani mai tîrziu. Nici raportarea cronologică la Hesiod nu este de mare ajutor, pentru că tradiţiile îl consideră cînd contemporan, cînd predecesor, cînd succesor al acestuia. Herodot (2.53) îi consideră pe Homer şi pe Hesiod contemporani şi îi situează pe amîndoi cu patru sute de ani înaintea sa, aşadar pe la mijlocul secolului al IX-lea î.Hr.

Raportarea la Hesiod este subliniată de o legendă populară ce a stat la baza scrierii Întrecerea dintre Homer şi Hesiod, potrivit căreia cei doi au rivalizat într-o competiţie poetică organizată pe insula Eubeea în cinstea lui Amfidamas, regele insulei. Cu acel prilej, Homer ar fi fost învins de Hesiod, datorită nu atît formei poetice, cît conţinutului versurilor sale, întrucît Homer prezenta acţiuni războinice, în timp ce Hesiod îşi concentra arta pe temele muncii şi păcii. Verdictul a fost dat de fratele lui Amfidamas, Panides, iar de atunci expresia „judecata lui Panides” a devenit sinonimă cu aprecierea pripită şi neîntemeiată.

Unele caracteristici ale biografiei lui Homer (de pildă cunoscuta legendă a cecităţii sale, reflectată şi în portretele lui care ne-au parvenit) se datorează – mai mult decît informaţiilor precise referitoare la el – obiceiului în virtutea căruia erau reprezentaţi în Antichitate aezii şi rapsozii, consideraţi orbi chiar în baza povestirii homerice despre Demodocos, cîntăreţul menţionat în Odiseea; ideea cecităţii lui Homer îşi are originea în epoca Imnului homeric către Apollo, în jurul secolului al VI-lea î.Hr.

Activităţii sale poetice anticii îi atribuiau Iliada, Odiseea, Imnurile numite convenţional homerice, poemul Margites, Batrahomiomahia şi cîteva compoziţii poetice minore. Se spunea că mormîntul lui se afla pe insula Ios şi putea fi încă văzut în secolul al II-lea d.Hr.

► Prezenţe în literatura antică. Printre nenumăratele biografii ale lui Homer se regăsesc cea fals atribuită lui Herodot, o alta a lui Pseudo-Plutarh, precum şi diverse altele de mai mică importanţă. Referiri la Homer apar în toate operele istoricilor, poeţilor, compilatorilor şi mitografilor din Antichitate.

► Prezenţe în literatura medievală şi modernă. Figura lui Homer se află în centrul uneia dintre cele mai aprinse dezbateri pe care le-a cunoscut vreodată filologia clasică – aceea referitoare la paternitatea Iliadei şi a Odiseii şi la veridicitatea istorică a unui poet numit Homer —, dezbatere cunoscută sub numele generic „chestiunea homerică” şi în cadrul căreia poziţiile au alternat de-a lungul secolelor, cînd în favoarea, cînd împotriva existenţei personajului istoric Homer. Critica contemporană şi-a concentrat atenţia asupra altor teme, „chestiunea homerică” pierzîndu-şi în deceniile din urmă centralitatea, dar figura poetului orb nu a încetat să fascineze şi să suscite interesul. Dintre numeroasele referiri prezente în literatura din toate timpurile şi din toate ţările la Homer şi la poemele sale, merită să fie amintite cel puţin interpretarea figurii poetului oferită de Vico şi mai ales menţionarea sa de către Dante, care îl întîlneşte în primul cerc al infernului şi îl prezintă drept „Homer, poetul suveran” din fruntea şcolii marilor poeţi, „bardul cu vers scînteietor, ce peste ei ca şoimul se ridică” (Infernul, cîntul 4, vv. 88, 95-96).

► Iconografie. Arta antică ne-a transmis numeroase portrete ale lui Homer, majoritatea în copii din epoca romană după originale greceşti mai vechi, databile aproximativ la mijlocul secolului al V-lea î.Hr. Toate sînt portrete de reconstituire, atribuind figurii lui Homer caracteristicile transmise de tradiţie: acesta este reprezentat ca un bătrîn cu barbă lungă, concentrat şi gînditor, purtînd semnul clar al cecităţii – cavităţile orbitale profunde. Ridurile care îi brăzdează de obicei fruntea în aceste portrete nu indică în general vîrsta înaintată, ci sînt o reprezentare convenţională a capacităţii mnemonice deosebite, caracteristice poetului.

Sursa: Anna Ferrari, Dicţionar de mitologie greacă şi romană,
traducere de Emanuela Stoleriu, Dragoş Cojocaru, Dana Zamosteanu, Ed. Polirom, Iaşi, 2003