Totul a început cu o minciună și o celulă de 2 metri pătrați. În anul 1939, Slavomir Rawicz, un tînăr ofițer polonez, a fost aruncat în închisoarea Lubyanka din Moscova. Acuzația? Spionaj. Metoda? Interogatorii maraton de 24 de ore sub lumini orbitoare.

„Cînd am semnat sentința de 25 de ani de muncă silnică, am semnat de fapt contractul meu cu moartea sau cu libertatea”, avea să scrie Slavomir Rawicz în memoriile sale. După un transport inuman în vagoane de vite, unde deținuții lingeau condensul de pe pereții de fier pentru a nu muri de sete, Rawicz a ajuns în Lagărul 303, undeva la Sud de Cercul Polar.

1. În Aprilie 1941, în mijlocul unei furtuni de zăpadă care a orbit gărzile, șapte oameni au tăiat sîrma ghimpată. Nu erau doar prieteni, erau o „echipă de supraviețuire” diversă, unită de o ură viscerală față de captivitate: Slavomir Rawicz (Polonezul, liderul spiritual);

2. „Mr. Smith” (un inginer american capturat în Rusia, mintea tehnică a grupului);

3. Sigmund Makowski (căpitan în Armata poloneză);

4. Anton Paluchowicz (sergent polonez);

5. Anastazi Kolemenos (un gigant leton, cu o forță fizică colosală);

6. Edmund Zaro (un iugoslav plin de umor, esențial pentru moral);

7. Marchinkovas (un lituanian tăcut).

Ulterior, în taiga, au găsit-o pe Kristina, o fată de 17 ani care fugea de o soartă similară, grupul devenind, pentru scurt timp, de opt persoane.

Marea tragedie a acestei epopei nu este distanța, ci uzura umană. Deși sursele variază ușor, mărturia lui Rawicz pictează un tablou sumbru al abandonului forțat:

Prima victimă – Marchinkovas: lituanianul s-a stins devreme, epuizat de frigul siberian și de efortul de a ține pasul prin zăpada de un metru. Inima i-a cedat pur și simplu.

Tragedia din Gobi – Kristina și Makowski: deșertul Gobi a fost călăul grupului. Fără apă, sub un soare care le topea pielea, Kristina a fost prima care s-a prăbușit. Cîteva zile mai tîrziu, căpitanul Makowski s-a stins în somn, acoperit de nisip, prea slăbit pentru a mai face un pas spre orizont.

Ultima jertfă – Paluchowicz: sergentul polonez a ajuns pînă la poalele Himalayei. Însă, într-o noapte de veghe pe o creastă înghețată, corpul lui, măcinat de luni de malnutriție, nu a mai putut genera căldură.

În Martie 1942, după 6.000 de kilometri, o patrulă britanică din India a zărit trei siluete care păreau a fi schelete umblătoare. Rawicz, Smith și Zaro (sau Kolemenos, conform unor interpretări) reușiseră.

Cum a fost posibil? În cartea „The Long Walk” (tradusă în română sub titlul „Întoarcerea acasă”), Slavomir Rawicz sugerează că supraviețuirea lor a fost o combinație de neuroștiință instinctivă și solidaritate radicală:

Regula „fără oprire”: chiar și cînd halucinau, liderii grupului îi obligau pe ceilalți să se miște. Oprirea însemna instalarea hipotermiei sau a apatiei fatale.

Hrana extremă: au supraviețuit mîncînd scoarță de copac, șerpi cruzi în deșert și, în momente de disperare, insecte.

Scopul de dincolo de sine: nu fugeau spre India, fugeau de amintirea celulelor NKVD. Frica de sclavie a fost un combustibil mai puternic decît caloriile.

„Nu am avut hărți, dar am avut ura față de dictatură. Aceea a fost busola noastră cea mai precisă.”, a spus Slavomir Rawicz.

Controverse: documentele care rescriu istoria

În anul 2006, o investigație BBC a detonat o bombă mediatică. Documente sovietice de curînd declasificate, inclusiv declarații semnate chiar de Rawicz, sugerau o realitate mult mai prozaică:

Amnistia din 1942: conform arhivelor, Rawicz nu ar fi evadat niciodată. Acesta ar fi fost eliberat oficial în cadrul amnistiei generale a polonezilor din URSS și transportat peste Marea Caspică într-un lagăr de refugiați din Iran.

Concluzia BBC: dacă Rawicz era într-un vapor spre Iran, celebra sa fugă prin Himalaya nu ar fi putut avea loc niciodată.

Misterul s-a adîncit în 2009, cînd un alt veteran polonez, Witold Gliński, a ieșit la rampă cu o afirmație șocantă: „Povestea din carte este adevărată, dar mi s-a întîmplat mie, nu lui Rawicz”. Gliński susținea că Rawicz i-ar fi furat identitatea narativă pentru a scrie bestsellerul. Însă și varianta lui Gliński a fost rapid contestată de istorici, care nu au găsit dovezi concrete ale evadării sale.

Există însă o piesă de puzzle care refuză să dispară. Fiul lui Rupert Mayne, un ofițer britanic de informații staționat în India în timpul războiului, a făcut o declarație tulburătoare.

Tatăl său i-a povestit toată viața despre un moment unic din 1942: la Calcutta, a intervievat personal trei bărbați în stare de emaciere extremă care tocmai „apăruseră” din pustietate, susținînd că au fugit dintr-un lagăr din Siberia.

„Tatăl meu a crezut întotdeauna că povestea lor era exact cea din «The Long Walk». Problema? Zeci de ani mai tîrziu, nu-și mai amintea numele lor.”, a spus fiul lui Rupert Mayne.

Pînă astăzi, nici o cercetare oficială nu a putut confirma 100% drumul celor șapte. Dar, pentru mulți, veridicitatea geografică este secundară.

Fie că a fost experiența lui Rawicz, a lui Gliński sau a unui alt grup de „fantome” al căror nume s-a pierdut în arhivele NKVD, povestea rămîne un simbol. Ea reprezintă zecile de mii de polonezi care au încercat imposibilul pentru a scăpa de teroarea roșie.

Poate un om să supraviețuiască deșertului Gobi bînd doar propria transpirație, sau este „The Long Walk” cea mai frumoasă formă de propagandă a voinței umane? Indiferent de răspuns, un lucru este cert: în Martie 1942, trei oameni au intrat în India. Restul este istorie… sau legendă. (Sursa: Descoperiri.ro)