Chiar dacă amazoanele sînt o invenţie poetică, mitul lor s-a hrănit dintr-o realitate. Au existat momente în istorie cînd femeile au luat calea armelor. Minunate şi monstruoase, amazoanele cristalizează ş fantasme contemporane. Dar înainte de a constitui garda tiranilor moderni sau de a inspira comunităţile de lesbiene, înainte de a deveni simbolul unui cavalerism aristocratic feminin, amazoanele au fost o ficţiune greacă antică. Ele apar prima dată în Iliada, deci prin secolul al VIII-lea a. Hr.

Hellanicos propune în secolul al V-lea a. Hr. o etimologie interesantă a numelui lor. Aceste războinice epice erau astfel denumite din cauza faptului că îşi tăiau sînul drept (a-mazos), mutilare realizată la o vîrstă fragedă, pentru a facilita utilizarea arcului, aşa cum sugerează şi tratatul hippocratic. Propunînd o asemenea explicaţie, autorii greci atrăgeau atenţia că poate luptătoarele celebrate de poeţi şi pictori nu erau tocmai întruchiparea feminităţii, pentru că partea lor dreaptă este prin excelenţă masculină.

La Athena, vasele realizate în secolele VI-V a. Hr. amintesc de înfrîngerea lor de către Tezeu. Conform legendei, amazoanele sosite în Attica pentru a răzbuna răpirea Antiopei de către erou suferă o înfrîngere răsunătoare înainte de a se întoarce pe meleagurile natale. De altfel, în 490 a. Hr., la Marathon, atenienii îi resping pe perşii care debarcă în Attica, apoi îi înving la salamina în 480 a. Hr. Cîntecele funebre care înscriu episodul mitic al înfrîngerii amazoanelor în faţa athenienilor în seria marilor acte patriotice anunţă gloria în faţa perşilor încălcînd întru totul convenţiile de gen. De la intervenţia atheniană, amazoanele nu mai păstrează nimic din natura lor masculină, ci sînt aruncate în spaţiul gospodăresc, unde nu mai pot lua parte la gloria eroică. O femeie combatantă nu poate să fie decît o figură mitică.

Dar această interpretare ideologică a athenienilor nu a dominat mereu. Discursul despre amazoane şi despre diviziunea genurilor se construieşte într-un context politic bine determinat, cel al războaielor greco-persane. Deşi amazoanele apar în surse în secolul al VIII-lea a. Hr., trăsăturile lor se conturează la finele primului mileniu. Sînt un popor migrator care se stabileşte la graniţele teritoriului cunoscut de greci, în sudul, estul şi vestul Mediteranei. Diodor din Sicilia, în secolul I a. Hr., le aşează în Libia în vreme ce tradiţia mai veche le plasează în Asia Mică, la Nord de Marea Neagră şi în apropiere de un fluviu numit Thermodon. Au o societate şi îi invită periodic pe vecini să împartă cu ei patul pentru a-şi asigura urmaşii (pe cei masculini îi ucid, conform lui Iustinus). Este o lume inversată şi o utopie, ambivalenţa amazoanelor cînd valorizate, cînd blamate, provenind din diversitatea tradiţiilor culturale.

Maniera în care sînt prezentate în Iliada este reprezentativă pentru panelenismul cultural ce caracterizează Grecia arhaica. Acestea se luptã cot la cot cu eroii şi se încadrează perfect în lumea lor, împărtăşindu-le valoarea (andreia) şi prestigiul. Fiind femei, posedă o anumită distinctivitate, dar aceasta le apropie de zeiţe, la care se face referire tot cu un substantiv masculin: theos. Diferenţa sexuală pare în lumea eroică puţin importantă, la fel ca şi în lumea zeilor unde o găsim de pildă pe Athena. Dar pentru grecii din epoca clasică protagoniştii homerici întruchipează un timp şi spaţiu revolute. Anumite elemente istorice ar fi putut însă inspira poveştile. De exemplu, un mic vas de la finele secolului al VII-lea a. Hr. de origine corinthicã şi descoperit pe insula Samothrace, prezintă două grupuri în conflict.

Interesant este că amazoanele sînt individualizate prin nume: Areximacha, Alkinoa, Andromeda, care îi înfruntă pe Heracle, Iolaus şi Metoitas. Poartă coif, arc, scut şi veşminte lungi (peplos) legate cu o centură. Însuşirile apar şi pe un număr de scuturi depuse ca ofrande în sanctuarul lui Zeus din Olympia. Pe unul dintre acestea este înscrisă prescurtarea Pen., probabil cu referire la Penthesileea, faimoasa inamică a lui Ahile dintr-o epopee pierdută, Etiopida. Relatările locale menţionează acţiunile curajoase ale unor femei care au luat calea armelor cînd cetatea o cerea: Telesilla din Argos sau Merpessa din Tegeea. Un monument enigmatic descoperit la finele secolului al III-lea a. Hr. în Messena are gravate în acelaşi mod numele a 6 bărbaţi şi 4 femei, interpretat ca dovadă a existenţei unei rezistenţe feminine în momentul în care oraşul se afla la ananghie, prin 214 sau 201 a. Hr., cînd cetatea era ameninţată, participarea femeilor la război se considera un lucru normal.

La fel ca eroii epici, amazoanele sînt dezirabile şi tinere, simboluri ale vîrstei eroice. Cînd Herodot povesteşte despre originile neamului scit al sauromaţilor, pomeneşte şi amazoanele, pe care localnicii le consideră partenere sexuale potrivite şi aleg să le seducă, nu să le înfrunte. Astfel se naşte un popor cunoscut pentru provocarea adresată tinerelor fete de a învăţa mai întîi tainele călăriei şi apoi pe cele ale căsătoriei. Amazoanele nu se feresc deci de iubire, dar sînt şi supuse violentelor sexuale. În secolul al VI-lea, o temă populară referitoare la amazoane este aceea a luptei dintre Heracle şi Hippolita, luptă reprezentată pe ceramică atică înainte de sursele scrise precum Pindar. Centura reginei simbolizează, la fel ca centura războinică (zoster), caracterul eroic, dar la fel de bine poate simboliza centura tinerei soţii (zone) care este desfăcută în noaptea nunţii. Din eroine războinice amazoanele devin şi potenţiale victime ale agresivităţii masculine. Introducerea răpirii Antiopei de către Tezeu (Plutarh) în secolul al VI-lea a. Hr. are două consecinţe importante: teatrul de război în care sînt implicate eroinele se mută la Athena şi ele se prefac din războinice neînfricate în simboluri ale barbariei orientale.

La Athena se produce într-adevăr cea mai mare transformare a imaginarului amazonian. Athenienii descoperă relativ tîrziu, probabil nu înainte de secolul al VI-lea, popoarele care au fost îndelung dominate de regatele orientale Lydia, Assiria, Mesopotamia, Persia. Se ştie acum că întrebuinţarea cailor la război şi a arcaşilor călare este un element de civilizaţie scită, atestată prin secolul al VII-lea a. Hr. în Anatolia. Cercetarea arheologică a dat la iveală că 20% dintre mormintele din arealul dintre Don şi Volga au aparţinut unor tinere femei bogate care se ocupau cu războiul, o practică elitistă şi specifică unei anumite vîrste. Dar profesionalismul feminin într-ale armelor şi societatea exclusiv feminină ies din discuţie. Mitul amazonian este totuşi lărgit şi nuanţat în Athena clasică.

În reprezentările pictografice din epocă, amazoanele se leapădă treptat de armele greceşti şi se urcă pe cai, adoptînd arme tipic barbare precum scutul tracic, arcul curbat sau mica secure. Poartă pe cap boneta frigiană. Caracteristicile epocii eroice sînt însă păstrate într-o măsură: consumă carne crudă şi sînt corecte în luptă. Luptele cu perşii, purtate mai întîi în Asia Mică şi apoi în Grecia, favorizează analogia dintre combatanţii perşi şi amazoane. La puţin timp după victoria din 490, athenienii ridică o ofrandă monumentală pentru Apollo la Delphi. Pe metope sînt înfăţişate amazoane care se războiesc cînd cu grecii, cînd între ele. Se face una dintre primele referiri sculpturale la mitul eroic al lui Tezeu şi al combatantelor. Amazonomachia este o noutate simbolică adusă de athenieni: i-au învins pe perşi aşa cum odinioară eroii le-au învins pe amazoane.

Tema victoriei împotriva luptătoarelor pentru a ilustra reuşita anti-persană aduce în vedere că nu mai este vorba de celebrarea unor eroi individualizaţi, ci a unor popoare întregi. Amazonomachia sculptată la Olympia, în 460 a. Hr., în templul lui Hefaistos şi în Parthenonul athenian, în 450 a .Hr., probabil de artizanii îndrumaţi de Fidias, încarnează metaforic victoria ordinii greceşti asupra haosului barbar: înfruntarea amazoanelor, asociate cu zeul Ares de către Eschil, are loc la acelaşi nivel cu înfruntarea titanilor, a centaurilor sau a troienilor. Trecînd prin filtrul narativ al amazonomachiei lui Tezeu, victoria grecilor devine perpetuă.

Într-un discurs care vrea să reprezinte celebrarea oficială a morţilor căzuţi în războiul corinthic, care opusese athenienii şi spartanii în anii 395-387 a. Hr., oratorul Lysias pune învingerea amazoanelor pe seama revelării adevăratei lor naturi (physis): nu sînt eroine, ci femei (gunaikes), soţii. Exploatarea mitului de către athenieni reiese şi din ideea că ar fi moştenitorii unici ai virtuţilor masculine din epopee. Viziunea însă nu este împărtăşită pe tot cuprinsul lumii greceşti.

Hecateu, în Periodos Ge, pomeneşte de culte funerare amazoniene în Asia Mică, semn că se mai păstrase credinţa arhaică în eroismul lor. Acolo sînt celebrate ca fondatoare de cetăţi, uneori şi eponime: Myrina sau Sinope. Pindar, în secolul al V-lea a. Hr., pretinde chiar că marele sanctuar al Artemidei din Efes ar fi fost fondat de către ele. Grupul statuar al amazoanelor realizat prin 430 a. Hr. simbolizează identitatea civică a unui oraş plasat sub protecţia lor. Amazoanele ar fi putut servi drept o ilustraţie a rezistenţei la organizarea attică impusă în cadrul Ligii de la Delos, un simbol al nesupunerii ca urmare a politicii imperialiste atheniene. Şi în Halicarnassos, în Caria, se foloseşte iconografia amazoniană. Faimosul mormînt al regelui Mausol prezintă statuile ansamblului dinastic care a guvernat oraşul: printre ei se află Artemida I, Artemida II, Aphneis, Ada. În anii 350-330 a. Hr. şi femeile aveau acces la puterea politică. Carienii şi-au construit prestigiul apelînd la o imagine din Asia Minoră care oferea bogăţie naturii feminine.

Peste tot în lumea greacă femeia putea să-şi probeze curajul, dar sînt rare cazurile în care exercita putere politică. Putea să se hrănească spre legitimare din acest mit al doamnei războinice. Oricum, interpretarea athenianã care reducea femeia la rolul de soţie nu deţinea o hegemonie în imaginarul grecesc. Tradiţia arhaică le atribuia atît calităţi eroice, cît şi feminine, fără ca acestea să se contrazică în vreun fel. Eroismul feminin, deşi secundar în comparaţie cu rolul atribuit de ideologia civică şi familială, a fost rămîne o constantă.

Irina-Maria MANEA, Historia.ro