Ultimul flashMob al lui Vladimir Nicolaievici

(Pamflet)

Autor: Valeriu RENIŢĂ

Lîngă piaţa de flori  a unui lider gălăgios al unui partid mic de stînga, a avut loc un flashmob original. Vreo treizeci de flăcăi şi fete s-au adunat pe scara largă a magazinului „Vodka şi Cînepa” şi, la un semn nevăzut, şi-au aţintit privirile spre bolta cerească. Preţ de zece minute, ei nu şi-au luat ochii de pe un anumit punct al cerului liliachiu de toamnă, contemplîndu-l care şi cum: prin binocluri jucării, printre degetele răsfirate ale mîinii, prin ocheane de hîrtie, răsucite la fugă din foi de ziar, iar cineva – chiar printr-o lunetă adevărată.

Fac aici o paranteză între paranteze: Fleshmob-iştii nu scrutau traiectoria Asteroidului 1950 DA, care ar putea lovi Pămîntul cam prin anul 2880. Ei meditau cu ochii în soare la Evoluţia, Revoluţia şi Involuţia Asteroidului Roşu 25 MAI 1940!). Pe tot parcursul acţiunii, nimeni n-a intrat în vorbă cu trecătorii intrigaţi; nimic, polnoie molceanie. I narod toje bezmostvoval v otvet. Numai spre sfîrşi, unul dintre participanţi, posesorul instrumentului profesionist, căpitanul lor, pe semne, a răspuns la întrebarea care plutea în aer: „Sîntem în aşteptare… E pe cale să apară o nouă forţă politică, care ne va salva  de autorităţile noastre anemice, dar şi de opoziţia compromisă…„       

A doua zi, noutatea ţinea prima pagină a ziarelor şi ratingul sau topul buletinelor de ştiri. Evenimentul a fost ignorat de putere, dar în sediul forţei principale a opoziţiei deveni obiectul unei discuţii grave.

- Ei, ce spui acum, frăţioare? – zise cu răceală Vladimir Nicolaevici, preşedintele partidului. Cuvîntul “frăţioare” era, evident, folosit în sens ironic. Responsabilul PR din cadrul partidului, un bărbat grăsuliu, de vreo patruzeci de ani, îl privea ţintă cu ochii lui măşcaţi, de viţel, care trădau o profundă falsă sinceritate.

- De ce unora le reuşesc… flioşcmburile istea, cum le spune…

- Flashmoburile, tovarăş prezident, interveni responsabilul de PR, ca să prevină pronunţia pocită a şefului 

- Da, da… aiestea. Iar nouă – nu… Cît plătim noi, de regulă, pentru aceste… acţiuni? – o luă el înainte cu termenul.

„Ghiujul dracului! Cărpănos ca întotdeauna”, zise în sinea lui responsabilul PR.

– Păi, asta-i, constată experimentatul conducător, fîţîindu-se nemulţumit în fotoliul său strîmt.

– Hai că o descurc eu şi pe asta, Vladimir Nicolaevici, - zise precipitat bărbatul, încercînd să pună capăt acestui dialog neplăcut.

– Graba strică treaba, spuse după o pauză bătrînul, adoptînd o tonalitate paternă, adăugînd: Ori lucrăm mai finuţ scenariile, ori ne cumpărăm un stranier… Am în vedere căpitanul cela, cu luneta…  

Preşedintele partidului nici n-a dorit să ia în discuţie eşecul flashmobului de a doua zi. Zărind responsabilul PR, el a dat a lehamite din mînă şi s-a căţărat în grabă pe bancheta din urmă a Geep-ului negru, refuzînd ajutorul şoferului. Odată cu uşa, trînti cît a putut de tare şi replica: „Vedem noi revoluţie, cînd ne vedem ceafa!” „Păi, Vladimir Nicolaevici”, încercă să se justifice responsabilul PR, ridicînd teatral mîinele în curtea mică a sediului principal al opoziţiei.

Acţiunea pusă la cale avea, la prima vedere, un scenariu impecabil. Vis-a-vis de clădirea cabinetului de miniştri băieţii din aripa tînără a partidului au înscenat lansarea primei nave cosmice moldoveneşti, o replică a programului economic adoptat de guvern. Dracul se ascunde, însă, în detalii…

„Pilotul-cosmonaut”, revenit pe pămînt, cîntărea nu mai puţin de o sută de kg şi jumătate, aşa încît  „masele însufleţite” nu l-au putut da hura decît o singură dată. El a căzut rău, pe-un şold, iar din buzunarele largi ai blugilor s-a rostogolit o sticlă începută de „Spicuşor”. Nu se ştie de ce,  interviul pe marginea evenimentului l-a acordat un anonim, care s-a dovedit a fi fratele vice-preşedintelui partidului. Tipul nu putea vorbi coerent nici o limbă, în care comunică cetăţenii ţării noastre. „Lucrăm şi noi cu ce-avem”, asta vroia să-i spună responsabilul PR preşedintelui. Dar bătrînul prezident avea dreptate: un eventual eşec al acţiunilor  planificate, mici ca număr de participanţi, dar cu impact major, punea cruce pe revoluţia de catifea, care trebuia să-i readucă la guvernare.            

- Mi s-a transmis că ai vrut să vorbeşti doar cu mine, tinere – se adresă Vladimir Nicolaevici căpitanului, care ocupase fotoliul în care, de obicei, şedea responsabilul PR. Purta costum de blugi, avea o privire deschisă şi un zîmbet abscons. Preşedintelui i-a părut chiar, pe o clipă,  că seamănă leit cu responsabilul de PR, în orice caz avea ochii suficient de bulbucaţi şi el, dar era şi o deosebire razantă între ei, pe care bătrînul nu şi-o putea explica.

– Înţeleg, continuă el, problemele financiare trebuiesc rezolvate întotdeauna cu şeful. Zîmbi pe sub musteţe.

– Las” pe mine… Nu te-ai săturat să-ţi pierzi tinereţea cu un partid mic, neparlamentar? Noi mai stăm în opoziţie un an, cel mult. Aici ţi s-ar deschide altă perspective...           

- De fapt am venit la d-voastră cu altă treabă (tînărul îl privi pieziş). Vroiam să vă rog, personal, dacă nu vă supăraţi, să luaţi parte la noul meu flashmob.

– Păi asta nu se discută cu mine, ci cu…

- Nu-nu, cu d-voastră, domnule preşedinte! N-aţi dori să abandonaţi, măcar pentru o oră, minciuna, demagogia şi obscuritatea care vă înconjoară? (tînărul îşi roti privirea pînă în dreptul uşii) N-aţi dori să auziţi cu propriile urechi o explicaţie sinceră, dar nu una gazetărească, de ce partidul  şi cariera d-voastră politică sînt pe sfîrşite? Înainte ca bătrînul să se dezmeticească, căpitanul scoase din geacă o instalaţie electronică şi o puse pe marginea mesei, îngăimînd: „Nu-i mare lucru.” Preşedintele se lăsă puţin pe spate şi-şi bulbucă ochii roşii de nesomn. Apoi se sculă, oftînd din greu, făcu cîţiva paşi spre bufet şi se întoarse cu o sticlă de cogniac vechi de Tiraspol.

– Ei bine (Vladimir Nicolaevici oftă din nou şi îşi ocupă locul), eu obişnuiesc să aplec urechea la ce spun tinerii…  Apoi, cu gestul unui ditamai chelner, scoase două pahare pîntecoase şi zise: Servit pentru doi! Căpitanul zîmbi şi împinse instalaţia spre mijlocul mesei:

- Flashmob pentru doi!            

Responsabilul de PR-ul partidului de opoziţie a fost ridicat de la prînz „în regim de alertă”. Respirînd cu greu, el luă cu asalt scara care ducea spre cabinetul preşedintelui, încercînd să păşească cîte două trepte. Anticamera foia de mutre cunoscute, secretara făcea strajă, cu spatele lipit de intrare. Responsabilul PR trase bine uşa după dînsul şi întră în cabinet, unde-l aşteptau, necăjiţi, medicul şi bodygardul. Vladimir Nicolaievici şi căpitanul nu dădeau semne de viaţă. Se aflau în poziţie semiculcat. Bătrînul scăpase  capul pe speteaza fotoliului şi arăta aşa cum arată un adevărat preşedinte sinucis. 

„Pulsul e normal”, murmură femeia în halat alb. „Poate…”, arătă responsabilul PR la sticla de cogniac. „Nu, că s-a băut numai cîte-un păhăruţ”, scutură din capul lui mare bodygardul. „Da poate…”, responsabilul de PR arătă la instalaţia electronică, care chiţăia, ca în trhillere: o pilă ştearsă legată printr-un conductor roşu de un ecran minuscul, de pager, probabil. „E-o porcărie…” zise bodygardul, dînd din mînă, „Făcătură…”

Responsabilul PR se apropie cu băgare de seamă de masă şi aruncă o privire la ecran: cifrele făceau numărătoarea inversă a unui proces care era pe final. „Şi d-voastră, responsabilul de PR se răsuci spre medic, ce credeţi despre asta?” „Eu, eu…, un zîmbet ciudat strîmbă gura femeii, după care faţa ei deveni serioasă, ca înainte de raport: Cred că ei se prostesc, domnule”, zise ea şi duse speriată palma la gură.

Instalaţia se forţa să numere ultimele clipe: „Pic-pic-pic-pic…”