Cum inamicii devin, peste noapte, frecventabili

Reluarea relaţiilor dintre SUA şi Cuba după 53 de ani loveşte Venezuela, ţară sud-americană care prin rezervele sale de petrol a reuşit şi ar putea în continuare să catalizeze organizaţii ale statelor latino-americane ostile politicii Washingtonului. Scăderea preţului petrolului, bine orchestrată de monarhiile din Golf şi de SUA, a reuşit să pună pe jar nu numai regimul Putin, ci şi pe cel din Venezuela. În fapt, dificultăţile uriaşe ale Venezuelei de a mai susţine financiar Cuba par a fi cauza care a dus la apropierea dintre Havana şi Washington.

Cei 11 milioane de cubanezi săraci şi economia lor de subzistenţă pot fi uşor metabolizaţi de către organizaţiile americane de liber schimb controlate de SUA, de FMI sau de banca Mondială. Însă Venezuela, prin rezervele sale de petrol, prin legăturile sale cu Forţele Armate Revoluţionare din Columbia (aliatul SUA care a fost foarte aproape de a încheia un acord cu rebelii marxişti), necesită o abordare mai elaborată.

“Se pare că Raul (Castro) l-a înşelat pe Nicolas (Maduro)”

Venezuela este cel mai important aliat al Cubei castriste din America Latină. Fidel Castro a fostul unul dintre părinţii ideologiei bolivariene promovate de fostul preşedinte venezuelan Hugo Chavez şi de succesorul sau, mai puţin carismaticul Nicolas Maduro. Totodată, cele două state au relaţii foarte apropiate cu Federaţia Rusă, Venezuela fiind considerata un cap de pod al Moscovei în emisfera vestică, fapt inacceptabil pentru Washington.

În acest context, regimul de la Caracas pierde uriaş de mult de pe urma apropierii dintre SUA şi Cuba. Preşedintele Maduro, aflat la Summitul Mercosur din Argentina, s-a declarat public mulţumit de acordul istoric dintre SUA si Cuba. “Sînt foarte fericit. Salut decizia Casei Albe de a elibera trei deţinuţi politici cubanezi şi de a îmbunătăţi relaţiile diplomatice cu guvernul comunist. Trebuie să recunoaştem că gestul preşedintelui Obama este unul curajos si necesar in istorie. A făcut un pas, poate cel mai important al preşedinţiei sale”, a spus Maduro. El a mai arătat că şi Venezuela doreşte să-şi îmbunătăţească relaţiile cu SUA.

Declaraţia pe care Maduro ar fi dorit să o facă de fapt îi aparţine chiar liderului opoziţiei de dreapta din Venezuela. “Se pare că Raul (Castro) l-a înşelat pe Nicolas (Maduro)”, a spus Henrique Capriles, fost candidat prezidenţial. Că preşedintele Venezuelei spunea cu o săptămînă înainte de anunţul reluării relaţiilor SUA-Cuba că statele Unite sînt ”nişte yankei imperialişti aroganţi”, pentru ca după anunţul istoric să vorbească despre „curajul” preşedintelui Obama nu face decît să arate că Maduro, binefăcătorul Cubei, habar nu a avut de negocierile dintre cubanezi şi americani.

Amneziile şi indignările selective ale Washingtonului

Lovitura este, într-adevăr, puternică, iar agenţia Stratfor arată cu satisfacţie că regimul din Venezuela nu mai are de ales decît să se orienteze după Washington. De altfel, preşedintele Maduro a şi nominalizat un ambasador la Washington şi a semnalat că vrea să reia relaţiile diplomatice normale cu SUA şi colaborarea în combaterea traficului de droguri. Presiunile Statelor Unite asupra Venezuelei s-au intensificat chiar în ultimele zile, preşedintele Obama urmînd să semneze o lege pentru sancţionarea regimului de la Caracas din cauza nerespectării drepturilor omului – sînt vizate cazurile deţinuţilor politici din rîndul opoziţiei şi reprimarea unor manifestaţii.

Indignarea Washingtonului este însă cît se poate de selectivă. Publicaţiile care critică actualul regim par să fi uitat cum acesta a venit la putere, pe fondul unor evenimente din urmă cu 25 de ani. Atunci, peste 2000 de venezueleni au fost ucişi de forţele de securitate ale unui regim favorabil Statelor Unite, pentru ca au protestat împotriva creşterii preţului petrolului, a lipsei democraţiei şi a injustiţiei sociale. Desigur, SUA nu au protestat împotriva acestor crime comise de un guvern favorabil “pieţei libere”. Pe acest fond, în 1998, a fost ales preşedintele Hugo Chavez, un populist care a reuşit să-i seducă pe venezueleni nu numai prin carismă, ci şi prin politicile sale sociale.

Datele seci arată astfel: populaţia afectată de sărăcie s-a redus de la 50% la 20% din 1998 pînă în 2012; inegalitatea socială a ajuns cea mai redusă din regiune; potrivit Indexului ONU al Dezvoltarii Umane (speranţa de viaţă, venit, educaţie, egalitate), Venezuela a ajuns de la scorul de 677 în 2000, la 764 în 2013, depăşind China, Brazilia sau Mexic; rata de şcolarizare în învăţămîntul gimnazial a urcat de la 85% la 92,2%, iar in cel liceal de la 47,7% la 75,1%; numărul studenţilor a crescut de la 900.000 la 2,5 milioane; speranţa de viaţă la bărbaţi a ajuns la 72 de ani (mai mare decît în România, Ungaria sau Estonia). Şi cel mai important este că regimul Chavez şi apoi preşedintele Nicolas Maduro au permis existenţa şi manifestarea politică opoziţiei, actualul preşedinte acceptîndu-şi înfrîngerea în unele regiuni la alegerile municipale.

Capul de pod al Rusiei în emisfera vestică

O temă importantă în presa americană imediat după anunţarea reluării relaţiilor dintre Cuba si SUA ţine de relaţiile la nivel de servicii secrete dintre Cuba şi Venezuela, pe de o parte, iar pe de cealaltă de legăturile dintre serviciile acestor două state şi cele ruse. Din nou, Moscova va suferi o lovitură din partea SUA.

În mai 2014, oficialii ruşi şi cei cubanezi au semnat un memorandum pentru crearea unui grup de lucru între Consiliul de Securitate al Federaţiei Ruse (condus de Nikolai Patruşev, cel care vizita şi România în 2013) şi Comisia Cubaneză pentru Securitate Naţională şi Apărare. Acordul a provocat temeri mari la Washington, unde strategii au luat în calcul organizarea unor misiuni ale bombardierelor strategice în Cuba şi în Venezuela. Însuşi ministrul rus al Apărării, Serghei Şoigu, a declarat că “trebuie sa ne menţinem prezenta în Atlanticul de Vest şi în Pacificul de Est, precum şi în Caraibe şi Golful Mexic”.

Moscova şi-a mai trimis bombardierele strategice Tu-160 în Venezuela, în 2013. Bombardierele cu elice Tu-95 nu au fost folosite, pentru ca au nevoie de piste mai lungi, însă, potrivit presei americane, regimul de la Caracas a început deja sa lucreze la modernizarea pistelor aeroportului militar de lîngă Caracas pentru a permite aterizarea unor Tu-95. Cu siguranţă că reorientarea Cubei va anihila o bună pare din planurile concepute la Moscova în această primăvară.

Alternativă de stînga pentru America Latină

Însă mult mai dură va fi lovitura pe care Moscova ar putea să o primească în Venezuela, iar aceasta nu numai din punct de vedere militar. Cu sprijinul ideologic al Cubei, cu binecuvîntarea strategică a regimului Putin şi cu petrodolari, fostul preşedinte Hugo Chavez s-a lansat într-un proiect extrem de ambiţios. Regimul Chavez a reuşit să înlocuiască cu succes relaţia Cubei cu URSS, livrînd Havanei petrolul de care avea nevoie pentru a supravieţui – circa 100.000 de barili pe zi, cu o reducere de 40%.

Contraserviciul Cubei a fost extrem de important. Fidel Castro, mentorul lui Hugo Chavez, l-a ajutat pe acesta să pună bazele Alianţei Bolivariene pentru Popoarele Americii (ALBA), o organizaţie interguvernamentală creată în 2004 de Cuba şi Venezuela. Scopul principal al ALBA – integrarea economică a statelor latino-americane, ajutorul economic reciproc, lupta împotriva influenţei Statelor Unite, a sistemului financiar reprezentat de FMI şi Banca Mondială şi înlocuirea dolarului în schimburile bilaterale cu o moneda virtuală – sucre. Pînă în 2009, acestei organizaţii i s-au alăturat şapte state, dintre care cele mai importante sînt Bolivia şi Ecuador.

Iar ALBA reprezenta o ameninţare la adresa hegemoniei SUA nu numai prin faptul că miza nu numai pe ideologia “romantică” a unei revoluţii sociale, ci şi pe foarte multe fonduri. Limbajul folosit în documentele ALBA nu este unul specific acordurilor tradiţionale, ci unul care subliniază importanţa cooperării pentru asigurarea necesităţilor economice şi sociale. Este si motivul pentru care Uruguay şi Paraguay au cerut statutul de invitate la reuniunile ALBA. Organizaţia îşi propune să combată analfabetismul, sa asigure servicii medicale de calitate pentru populaţia săracă, să formeze cadre medicale competente (chiar The New York Times a scris un articol elogios la adresa Cubei, pentru reacţia pe care Havana a avut-o la criza epidemiei de Ebola). Toate acestea au fost realizate nu prin concurenţă între sisteme private, ci prin implicarea masivă a statului, iar obiectivele au început să fie atinse în Venezuela şi Cuba.

Un proiect edificat în aer

Numai că ceea ce fondatorii ALBA s-au ferit să spună a fost că organizaţia depinde integral de exporturile venezuelene de petrol. Este un petrol de calitate slabă, cu un preţ mai redus, iar Venezuela a fost prima afectată de reducerea preţului barilului. Bugetul pentru anul 2015 a fost conceput pornind de la pun preţ situat bine peste 100 de dolari barilul, în condiţiile în care în acest moment preţul se situează la 60 de dolari. Lovite sînt şi micile state membre ALBA, care primesc petrol cu reduceri de circa 40% din partea Venezuelei şi unde se menţin astfel la putere regimuri ostile SUA. Toate acestea vor fi ameninţate după reluarea relaţiilor dintre SUA şi Cuba şi marginalizarea Venezuelei.

Pe de altă parte, a devenit limpede ca fostul preşedinte Hugo Chavez nu a adoptat o strategie bună. Venezuela a devenit ţară cu cea mai mare rată a criminalităţii, iar faptul ca preţul benzinei la pompă este cel mai mic din lume (un cent/litru) nu a reuşit nici pe departe să contribuie la eradicarea sărăciei. Decăderea chavismului pare să fie desăvîrşită de mult mai puţin experimentatul său succesor, Nicolas Maduro.

Tandemul Venezuela-Cuba a dorit să creeze în America Latină organizaţii economice asemănătoare UE, cu monedă proprie şi banca centrală, cu iniţiative precum PetroCaribe (pentru vînzarea petrolului în ţările insulare din Caraibe), TELESUR (un conglomerat media prin definiţie antiamerican), PETROSUR (o alianţă energetica interguvernamentală între companiile energetice naţionale din Venezuela, Argentina şi Brazilia), prin sprijinirea organizaţiei de liber schimb MERCOSUR împotriva celei Alianţei Pacificului (orientată către Statele Unite). Toate acestea reprezintă un atentat la hegemonia Washingtonului în emisfera Vestică.

Lecţia Libiei lui Muammar Gaddafi

La fel, iniţiative similare ale lui Muammar Gaddafi au fost îndreptate împotriva influenţei europene şi americane în Africa. Venezuela chavistă şi Libia lui Muammar Gaddafi erau extrem de diferite, însa aveau cîteva caracteristici comune. În momentul “primăverii arabe”, rezervele uriaşe de valută deţinute de fostul regim libian urmau să garanteze un Fond Monetar African, care ar fi trebuit înlocuit de o Bancă Centrală Africană, pînă în 2028. BCA ar fi avut autoritatea de a emite o monedă unică africană.

Occidentul risca să piardă şi influenta asupra finanţelor africane. Acum, Franţa controlează moneda a nu mai puţin de 14 state africane, foste colonii. Banca Centrală a statelor Africii de Vest şi Banca Centrală a statelor Africii Centrale emit francul, o monedă a cărei valoare poate varia oricînd, dacă Parisul decide astfel. Iar în 2015 este planificată lansarea unei monede comune (eco) a statelor din Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest, gestionată de o Bancă Centrală comună, de aceasta dată controlată de puteri precum Marea Britanie şi SUA.

Iniţiativele lui Gaddafi şi apropierea sa în relaţiile cu China, marele competitor al Occidentului în goana după resursele africane, i-au grăbit sfîrşitul. Acum Libia este o ţară cu un guvern al miliţiilor islamiste care controlează capitala şi cu un guvern aşa-zis legitim care pluteşte pe un feribot grecesc undeva în largul portului Tobruk, de teamă să nu devină ţinta atentatelor. Stat eşuat după intervenţia militară a NATO, Libia este incapabilă să mai revină la producţia de petrol din perioada dictaturii lui Gaddafi şi acum nu mai speră decît ca miliţiile islamiste să fie înfrînte de nimeni altul decît un general din armata lui Gaddafi, Khalifa Haftar, şi oamenii săi.

Scenariul libian nu se poate repeta în Venezuela, însă el relevă care sînt limitele pînă la care o mare putere petrolieră este lăsată să înainteze de către marile puteri militare. Iar schimbarea la faţă a regimului din Venezuela, renunţarea la relaţia privilegiată cu Rusia şi, în final, revolta care îl va da jos par o chestiune de timp, cu atît mai mult cu cît ţara intră clar sub incidenţa unei doctrine Monroe la fel de valabilă azi ca şi la începutul secolului XIX.

Călin MARCHIEVICI, Cotidianul.ro