Samuel Beckett: Tristul irlandez, în valurile absurdului

Născut la Dublin, la 13 aprilie 1906, Samuel Beckett nu a lăsat opere în limba natală. Poate că de vină e Parisul, unde s-a stabilit cu traiul în anul 1937, oraş în care a studiat și a predat. A scris doar în franceză şi engleză, iar în anul 1969 a fost distins cu premiul Nobel pentru literatură.

Primul său roman, Murphy, a văzut apariţia în anul 1938. Acesta, însă, nu i-a adus un mare succes. Dar deja anunţa noul model de scriere – intriga trebuia ghicită, intuită sau descoperită, pentru că autorul nu o anunţă, ci o ascunde adînc printre personaje, circumstanţe, decor.

Trilogia „Molloy”, pe care a început s-o editeze din 1951, i-a adus faima mondială. Personajul principal, Molloy, care cu greu îşi aminteşte propriul nume, se află într-o călătorie permanentă. Merge pe bicicletă, alteori pe catalige. Vrea să o viziteze pe mama sa, dar de fiecare dată ceva intervine şi nu-i reuşeşte. Lipsit aproape totalmente de intelect, reuşeşte să rămînă în viaţă, deşi uneori îşi pierde libertatea. A doua parte a romanului e mai dinamică. Un oarecare Moran care, din context, pare a fi detectiv, este trimis pe urmele lui Molloy. Însă foarte curînd uită de misiunea încredinţată şi ajunge în situaţia lui Molloy. Ceea ce e distinctiv la eroii lui Beckett este că aceştia niciodată nu se revoltă, pe nimeni nu acuză şi aşteaptă moartea ca pe o izbăvire de suferinţe. E ca şi cum „s-ar ascunde” în moarte de grozăviile vieţii.

Cît priveşte opera teatrală a lui Beckett, aceasta este dominată de haos şi absurd. Cea mai cunoscută piesă este „Aşteptîndu-l pe Godot”. Autorul îşi plasează personajele la marginea unui drum de ţară, lîngă un copac, pîndind venirea unui anume Godot. Despre care nu se ştie nimic. Piesa urmăreşte de-a lungul celor două acte ale sale dialogul între Estragon şi Vladimir în timpul celor două zile de aşteptare, precum şi intervenţiile unui alt cuplu de personaje alcătuit din Pozzo şi Lucky.

Practic, nimic nu se întîmplă în cele două acte. Din moment ce identitatea lui Godot rămîne necunoscută pînă la sfîrşit, fiecare interpretare îi atribuie un sens specific. Peter Woodthrope, actorul care l-a interpretat pe Estragon, l-a întrebat pe autor despre ce este în realitate piesa, iar acesta i-a răspuns că „despre simbioză”. Într-adevăr, ambele duete sînt alcătuite din personaje care depind unul de celălalt. Estragon este cel terestru, cu nevoi organice, uituc, iar Vladimir îi este complementar, plin de vitalitate, amintindu-i şi explicîndu-i mereu ce au de făcut.

Politic, piesa este şi o alegorie, o aluzie extrem de fină la războiul rece, iar psihologia se aventurează în a vedea anumite arhetipuri în cele patru caractere ilustrate. Din punct de vedere existenţialist, însă, textul prezintă o poezie a deznădejdii şi absurdului. Aşteptarea lui Godot este aşteptarea unei salvări. Care nu mai vine.

Sandu SPÎNU