Autor: Dinu MIHAIL

O RECOMANDARE A STATELOR UNITE PENTRU ROMÂNIA:

„România poate fi felicitată pentru munca depusă pentru semnarea tratatelor cu Ungaria şi Ucraina; guvernul României ar trebui, acum, să lucreze energic pentru a negocia, a cădea de acord şi a ratifica un tratat cu Republica Moldova, în care să fie recunoscute graniţele celor două ţări”.

Planul de Stabilitate, cunoscut şi ca Planul Balladur, a recomandat insistent ţărilor europene relaţii de bună vecinătate bazate pe acorduri bilaterale. Urmărind prevenirea surselor de tensiuni şi conflicte, Planul a avut şi are în vedere un fapt important: în momentul integrării în Uniunea Europeană, toate aceste ţări să nu aducă cu ele litigii sau probleme nerezolvate.

Recomandărilor enunţate de Planul de Stabilitate li s-au adăugat, în 13 martie 1995, şi cele ale preşedintelui Statelor Unite ale Americii, prin scrisoarea trimisă omologului său român de atunci, Ion Iliescu. Accentul este pus pe “întărirea democraţiei în România, inclusiv prin relaţii interetnice constructive; realizarea reformei necesare economiei de piaţă, inclusiv privatizarea; dezvoltarea relaţiilor de cooperare cu vecinii dumneavoastră”. Tot acolo, se spune: “Rezolvarea surselor potenţiale de neînţelegere şi tensiune în Europa Centrală este de cea mai mare importanţă pentru stabilitatea în regiune şi pentru perspectivele integrării europene”.

Aşadar, interesul pentru stabilitate pe continentul nostru se conjugă cu interesele de integrare în organismele europene ale României şi Republicii Moldova. De aici rezultă că acceptarea noilor realităţi de către ambele state nu poate avea ca model vechile tratate de prietenie din perioada de pînă la 1989, impuse şi gata să trîmbiţeze împăcări inexistente în cadrul falsei concilieri practicate la timpul respectiv.

Concilierea istorică, avînd de făcut faţă multor bănuieli, revendicări şi prejudecăţi, nu poate face abstracţie, nu poate ocoli sau fenta, nu poate ascunde “sub preş” temerile, sursele de tensiune etc. Ceea ce este obligată concilierea să facă rămîne pe atît de urgent şi corespunzător intereselor ambelor state: să nu ascundă nimic, să tempereze pornirile divergente, să le dea răspuns prin tot ce este de interes egal pentru amîndouă părţile, adică instaurarea democraţiei de tip occidental, integrarea lor în organismele continentale şi internaţionale.

Tratatul de bază moldo-român trebuie să fie unul de asimilare a modelului de împăcare franco-germană, consfinţită printr-un acord care se numeşte scurt, clar şi cuprinzător: Tratat de bază franco-german de prietenie şi colaborare. Deci, nici un fel de relaţii privilegiate sau speciale.

La 4 decembrie 1997, Petru Lucinschi a participat, la Iaşi, împreună cu omologul său roman Emil Constantinescu, la ceremonia de inaugurare a joncţiunii cu fibră optică a reţelelor naţionale de telecomunicaţii ale Republicii Moldova şi României. La conferinţa de presă susţinută după eveniment, şeful de atunci al statului moldovenesc a fost întrebat: “Dacă pe Prut ar trece un burlui de vin, care ar fi adus acum pe masa la care staţi cu dl Constantinescu, l-aţi împărţi frăţeşte?”. Răspunsul prompt şi răspicat al lui P. Lucinschi: “Avînd deja trista experienţă a împărţitului frăţeşte cu fratele mai mare, propun să-l împărţim egal”.

Cu toate că între România şi Moldova nu există un contencios deschis ori ca cel româno-maghiar, totuşi anumite chestiuni aflate în conflict întunecă destul de des atît cerul politic al Bucureştiului, cît şi al Chişinăului. Edificatoare în acest sens a fost rezoluţia din 15 martie 2002 a Parlamentului European referitoare la Republica Moldova (pe atunci Chişinăul era cuprins de acţiuni stradale non-stop, la a căror escaladare România a contribuit din plin), rezoluţie care îndemna Guvernele României şi Rusiei “să nu se implice în această situaţie dificilă din Republica Moldova şi să facă tot posibilul – împreună cu UE şi alte instituţii europene – pentru dezvoltarea durabilă şi paşnică a tuturor ţărilor din regiune”.

Renunţarea la deprinderea păguboasă de a plînge torenţial pe umărul unei istorii europene “veşnic nedrepte cu noi” şi eficientizarea procesului de educare în spiritul înţelegerii ar fi una din priorităţile momentului. Cu toţii va trebui să reînvăţăm să deosebim binele de rău şi adevărul de minciună. Nimic nu sună mai convingător decît recunoaşterea cinstită a propriilor greşeli şi nimic nu este mai dăunător decît ascunderea, ocultarea lor pînă la o proximă ocazie “favorabilă”. Dacă nu-ţi recunoşti greşelile, nu evoluezi! Rămîi încremenit în timp, ca doi cîini înnodaţi în ploaie.

Tratatul de prietenie şi colaborare dintre Moldova şi România este, fără îndoială, un lucru absolut necesar. Încheierea lui ar crea premisele depăşirii consecinţelor celui de-Al Doilea Război Mondial, ar canaliza energiile ambelor state dinspre politic spre economic. El trebuie consolidat însă prin educarea moldovenilor, ca şi a românilor, în spiritul european al toleranţei – această religie (nouă) a democraţiei. Fără dorinţa şi voinţa noastră de împăcare cu realităţile zilei de azi Tratatul ar putea să nu aibă mare valoare.

Necesitatea obiectivă a semnării şi ratificării Tratatului moldo-român transpare clar şi din unele documente elaborate la timpul respectiv la Washington. În august 1999 Camera Reprezentanţilor a adresat Comitetului de relaţii Internaţionale al Congresului American o rezoluţie concurentă în baza căreia urma să fie elaborată viitoarea politică a SUA faţă de România. Printre altele, rezoluţia recomandă negru pe alb: “Guvernul României ar trebui, acum, să lucreze energic pentru a negocia, a cădea de acord şi a ratifica un tratat cu Republica Moldova, în care să fie recunoscute graniţele celor două ţări”.

O recomandare de o asemenea seriozitate indicativă nu poate fi neobservată, ascunsă pisiceşte “sub covor” la infinit. Ea ne îndeamnă să nu ne risipim în fraze şi bezele fals înlăcrimate, să nu încercăm a dribla istoria, ci să elaborăm un tratat ca cel semnat în 1963 între Germania şi Franţa. Cu toate că, la o adică, Alsacia ar putea fi numită un fel de Basarabie a Occidentului, atunci, în 1963, oamenii politici din aceste două ţări au avut curajul şi înţelepciunea de a trece peste mai vechi şi mai noi supărări şi să semneze un document ca la toată lumea: Tratat politic de prietenie şi colaborare. În asta constă esenţa şi adevărul.

Cică diavolul şi discordia stau de obicei ascunse în gunoiştea nuanţelor. Iată de ce tratatul de bază moldo-român trebuie să fie un document mai mult pragmatic şi mai puţin retoric sau nostalgic. Vorba lungă şi stufoasă este bogăţia statelor sărace. Sau, spusa poetului: cu poezia (citeşte nostalgia) nu aduni avere. Noi trăim din amintiri în isteria unei istorii virtuale, mizăm totul pe noroc, credem în horoscoape politice şi în soartă. Pe cînd, dacă e să fim cinstiţi, norocul e în cer, iar fapta e pe pămînt. Deci, pe agerimea minţii şi pe vrednicia braţelor noastre trebuie să mizăm în toate. Jonglăm cu cuvintele şi încercăm “să ne facem” din vorbe. Eşti ceea ce eşti azi, nu cel care ai fost ieri sau care ai putea fi într-un ipotetic mîine. Aşa e pe la noi, prin zona Balcanilor: zgomotos, dar niciodată serios. Cu asemenea gogonele niciodată ţîncul nu ajunge lup.

Referindu-se la Tratatul moldo-român care a fost parafat de către miniştri de externe Petre Roman şi Nicolae Tăbăcaru (Chişinău, 28 aprilie 2000), şeful de atunci al diplomaţiei române sublinia că acest document important va contribui la îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale, la “aşezarea raporturilor noastre în baze clare”. În opinia domniei sale, odată făcută parafarea, acum (acum 16 ani!) “trebuie purces rapid la semnarea Tratatului, care este un act în interesul ambelor state şi al Europei întregi”.

În aceeaşi zi, 28 aprilie 2000, într-o declaraţie de presă făcută la preşedinţia Republicii Moldova, Bodo Hombach, pe atunci coordonator principal al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est aflat la Chişinău într-o vizită oficială, a menţionat în mod special că “semnarea Tratatului moldo-român va fi un semnal pozitiv pentru întreaga comunitate europeană”.

De la parafarea Tratatului moldo-român s-au împlinit în aprilie curent 16 ani. Cine şi de ce se ascunde după degetul arătător şi nu doreşte să semneze un acord care “va fi un semnal pozitiv pentru întreaga comunitate europeană”? Întrebat la 24 aprilie 2002, în plenul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, preşedintele de atunci, Ion Iliescu, a evitat curajos, de taie mămăliga nucleară în două, să se pronunţe limpede în această problemă. Radical-naţionalişti din tată-n fiu, oficialii de la Bucureşti cred cumva că se vor sustrage examenului de capacitate în faţa Europei şi vor fenta la nesfîrşit comunitatea internaţională în dulcele şi iresponsabilul stil balcanic: una gîndeşti, alta spui şi cu totul alta faci? Nu prea credem. Pentru că de ce? Pentru că nu e frumos. Pentru că nu e cinstit. Pentru că lumea serioasă fumează orice, numai balcanisme nu.

Post-scriptum: În august 2000, preşedintele P. Lucinschi a avut o întîlnire, la Cotroceni, cu omologul său român E. Constantinescu. Nu ştiu cum se face că am participat şi eu la acea întrevedere… între patru ochi. Refrenul lui Constantinescu a fost următorul: “Petrică, te rog mult, nu insistaţi ca Bucureştiul să semneze tratatul de bază moldo-român! Ai văzut ce tărăboi s-a ridicat asupra mea după semnarea tratatului România-Ucraina? Dacă mai semnăm şi cu Moldova, românii mă vor trimite, mă vor da la oase!”.

P.P-S: La 26 februarie 2011 scriam într-un blocnot epibrat: „Cît mai trebuie să purtăm discuţii, că degrabă se fac 20 de ani de schimbat vorbe în doi peri? E clar că România nu doreşte în nici un chip semnarea Tratatului politic de bază cu Republica Moldova cu gîndul ascuns că acesta, tratatul, ar putea fi un obstacol în calea alipirii Moldovei la România. Numele de cod al acestei uniri este, de acum încolo, integrarea Moldovei în Uniunea Europeană. Deşi se ştie: Moldova deocamdată nu se va integra în UE. Iar acest deocamdată ar putea dura şi 20, şi 30 de ani...”.

D. M.