Omul de știință Ettore Majorana a avertizat dinainte că dezvoltarea nucleară ar putea duce la însăși distrugerea umanității. Așa că dispariția lui în circumstanțe foarte misterioase a stîrnit multe suspiciuni.

În seara zilei de 25 Martie 1938, fizicianul italian Ettore Majorana, în vîrstă de 31 de ani, s-a îmbarcat pe vasul de noapte ce pleca din Napoli spre Palermo, în Sicilia. Înainte de plecare a scris două scrisori.

Prima, lăsată în camera sa de la hotelul Bologna, era adresată familiei. Scrisoarea conținea o rugăminte stranie:

„Am o singură dorință, și anume să nu vă îmbrăcaţi în negru pentru mine. Dacă vreţi să vă conformaţi obiceiului, purtaţi orice alt semn de doliu, dar nu mai mult de trei ani. Apoi, amintirea mea să rămînă în sufletul vostru, iar dacă puteţi, iertaţi-mă.”

Mesajul avea tonul rău-prevestitor al unei scrisori de sinucidere. A doua scrisoare, trimisă prin poştă, părea să confirme intenţia lui Majorana de a-şi pune capăt zilelor.

Îi era adresată lui Antonio Carrelli, director al Institutului de Fizică din cadrul Universităţii din Napoli, unde tînărul om de știință predase în Ianuarie.

„Am luat o decizie care era de neevitat. Nu există nici o fărîmă de egoism în ea, deşi sunt conştient de faptul că neaşteptata mea dispariţie va provoca neplăceri şi ţie, şi studenţilor. De aceea, te rog să mă ierţi mai ales pentru că nu am preţuit îndeajuns toată încrederea, sincera prietenie şi bunătatea pe care mi le-ai arătat.“

Înainte ca această scrisoare să ajungă la destinaţie, Carelli a primit însă o telegramă de la Majorana. Trimisă de la Palermo, aceasta îl îndemna să nu ia în considerare mesajul expediat din Napoli. A urmat apoi o a doua scrisoare, datată 26 Martie, expediată tot din Palermo.

„Dragă Carelli, marea m-a respins. Mă voi întoarce mîine la hotelul Bologna. Cu toate acestea, am de gînd să renunţ la activitatea didactică, îţi voi sta la dispoziţie pentru mai multe amănunte.“

Această a doua scrisoare către Carelli părea să indice o tentativă nereuşită sau abandonată de sinucidere. Totuşi, nu anunţa începutul unei vieţi noi pentru Majorana. Nici Carrelli, nici alţi membri ai familiei sale nu l-au mai auzit sau văzut de atunci.

Ettore Majorana avea o minte incredibilă

Ettore Majorana era de o inteligență ieșită din comun. Mentorul său, Enrico Fermi, laureat al Premiului Nobel, a mers atît de departe cu aprecierea încît i-a menţionat numele alături de cele ale lui Galileo Galilei şi Isaac Newton.

Născut în Catania, Sicilia, pe 5 August 1906, Ettore rezolva încă de la vîrsta de patru ani – în gînd şi cu mare rapiditate – complicate probleme de matematică. Avansînd cu studiile, îi uimea pe cei din jurul său cu acest dar.

După ce a studiat o vreme acasă cu profesori particulari, a fost trimis la Roma la o şcoală iezuită, ca mai apoi să absolve Liceul Torquato Tasso, înainte de împlinirea vîrstei de 17 ani, la Universitatea din Roma, secţia de inginerie.

În 1928, cînd Majorana, sub îndrumarea lui Enrico Fermi, s-a transferat la Institutul de Fizică Teoretică. Un an mai tîrziu, şi-a luat doctoratul cu brio, dar a continuat să lucreze în următorii cinci ani cu Enrico Fermi în domeniul fizicii nucleare.

Deşi întreaga activitate academică a lui Ettore Majorana a constat în publicarea a nouă lucrări (între 1928 şi 1937), realizările sale încă atrag admiraţia şi uimirea comunităţii ştiinţifice. Spiritul critic i-a atras porecla de „Marele Inchizitor“.

Însă era la fel de sever şi cu el însuşi, fapt ce explică ritmul lent şi numărul relativ redus al lucrărilor sale postdoctorale. La iniţiativa lui Fermi, Majorana a părăsit Italia la începutul anului 1933 cu o bursă din partea Consiliului Naţional pentru Cercetare.

La Leipzig, în Germania, l-a cunoscut pe Werner Heisenberg, alt laureat al Premiului Nobel. Din scrisorile pe care avea să i le scrie lui Heisenberg, este evident că Majorana descoperise în acesta nu numai un coleg, ci şi un prieten apropiat.

Heisenberg îl îndemna pe tînărul italian să publice într-un ritm mai susţinut, dar acesta nu părea să-i urmeze sfatul.

Evoluţia unei crize

În Toamna lui 1933, Majorana s-a întors la Roma bolnav, suferind de o gastrită acută şi, după toate aparenţele, epuizat psihic. Nevoit să ţină regim strict, a devenit retras şi dificil în raporturile cu familia.

Din Germania îi scrisese mamei sale, de care fusese foarte apropiat, că nu o va însoţi în obişnuita lor vacanţă de Vară la mare. Mergea la institut din ce în ce mai rar, iar în curînd avea să nu mai iasă din casă decît ocazional; tînărul fizician care promitea atît de mult devenise un pustnic.

Timp de aproape patru ani s-a izolat de prieteni şi a încetat să mai publice.

De abia în 1937 Majorana s-a întors la ceea ce s-ar putea numi „o viaţă normală“. În acel an — după o lungă tăcere — a publicat ultima sa lucrare ştiinţifică şi a candidat la postul de profesor de fizică. În Noiembrie, a fost numit profesor de fizică teoretică la Universitatea din Napoli.

Din nefericire pentru orgoliul lui Majorana, cursurile sale nu erau prea frecventate. La 22 Ianuarie 1938, l-a rugat pe fratele său să-i transfere toţi banii de la o bancă din Roma la una din Napoli, iar în Martie a și-a încasat integral salariul de profesor, de care nu se atinsese de cînd fusese titularizat.

Cu aceşti bani, Majorana s-a îmbarcat pe un vas la data de 25 Martie şi a dispărut pentru totdeauna…

În căutare de indicii despre Ettore Majorana

Investigaţia din săptămînile ce au urmat dispariţiei fizicianului au deschis cîteva piste promiţătoare. Toate, însă, s-au dovedit false. În ziua de 26 Martie, cînd a trimis telegrama şi cea de a doua scrisoare către Carelli, se presupune că Majorana se îmbarcase pe vasul de pasageri ce făcea cursa Palermo-Napoli.

Conform spuselor administraţiei portuare, un bilet pe numele său fusese returnat.

Mai tîrziu, cînd s-a cerut să se prezinte această dovadă, autorităţile au declarat că biletul contramandat fusese pierdut. Un martor a pretins că ar fi împărţit o cabină cu Ettore Majorana, dar mai tîrziu a mărturisit că nu era sigur că respectivul pasager era fizicianul dispărut.

Pe de altă parte, o infirmieră care îl cunoştea foarte bine pe Majorana susţinea că-l zărise la Napoli la cîteva zile după întoarcerea vasului la data de 26 Martie.

S-a retras Ettore Majorana la mănăstire?

Familia lui Majorana a publicat la rubrica de persoane dispărute un anunţ însoţit de o fotografie a lui Ettore. Abatele mănăstirii Gesu Nuovo din Napoli a anunţat că un tînăr semănînd celui din fotografie venise să-l caute la sfîrşit de Martie sau început de Aprilie, cerînd găzduire.

Cînd abatele a ezitat în faţa acestei solicitări, tînărul a plecat şi nu s-a mai întors. Din nefericire, abatele nu putea garanta data exactă cînd avusese loc întîlnirea şi deci era imposibil de determinat dacă vizita avusese loc înainte sau după călătoria la Palermo.

Apoi, s-a descoperit că la 12 Aprilie un tînăr care corespundea descrierii lui Majorana ceruse să fie primit la mănăstirea San Pasquale de Portici. Şi acolo fusese refuzat şi plecase.

Evadare în Argentina?

Ultima şi poate cea mai ciudată urmă lăsată de Majorana ne duce către America de Sud. În 1950, fizicianul chilian Carlos Rivera locuia la Buenos Aires, Capitala Argentinei, fiind găzduit temporar de o femeie mai vîrstnică.

Într-o zi, bătrîna a găsit din întîmplare numele lui Ettore Majorana printre hîrtiile lui Rivera şi l-a informat pe chiriaş că fiul ei cunoştea un tînăr cu acelaşi nume. Acesta nu mai lucra în domeniul fizicii, ci în cel al ingineriei.

Rivera a trebuit să părăsească Buenos Aires-ul înainte de a putea investiga această pistă. În mod straniu, omul de ştiinţă chilian s-a mai lovit încă o dată de numele lui Ettore Majorana la Buenos Aires, în 1960, în timp ce lua masa în restaurantul unui hotel, scriind absent formule matematice pe un şerveţel.

Un chelner s-a apropiat, spunîndu-i:

„Mai ştiu pe cineva care are acest obicei de a mîzgăli formule pe şerveţele. Vine aici din cînd în cînd. Se numeşte Ettore Majorana şi a fost un important fizician în Italia înainte de război, dar a trebuit să-şi părăsească ţara şi s-a stabilit aici.“

Din nou acest indiciu nu a condus nicăieri. Chelnerul nu ştia adresa lui Majorana, iar Rivera a trebuit să plece înainte de a rezolva misterul.

Trei bătrîne păstrează secretul lui Ettore Majorana

Veştile despre uimitoarele descoperiri ale lui Rivera în Argentina au ajuns în Italia prin intermediul zvonurilor din comunitatea ştiinţifică de la sfîrşitul anilor ’70. Profesorul de fizică Erasmo Recami şi una dintre surorile lui Ettore, Maria Majorana, au pornit să investigheze această pistă.

Pe parcursul căutărilor au descoperit un alt indiciu ce ducea tot în Argentina. Vizitînd Italia, văduva scriitorului guatemalez Miguel Angel Asturias a aflat despre noile eforturi întreprinse pentru a clarifica vechiul mister al dispariţiei lui Ettore Majorana.

Ea a oferit o informaţie importantă, şi anume că îl întîlnise pe fizicianul italian în casa surorilor sale Eleonora şi Lilo Manzoni. Majorana, spunea doamna Asturias, devenise prietenul apropiat al Eleonorei, care era matematiciană.

Dar soluţia enigmei, aparent în sfîrşit la îndemînă, s-a evaporat asemeni unui nor de fum. Doamna Asturias a dat înapoi în momentul cînd i s-au cerut detalii suplimentare.

De fapt, ea nu îl întîlnise personal pe Majorana, ci doar auzise de la alţii despre legătura sa cu Eleonora Manzoni. Însă doamna Asturias a dat asigurări că sora ei şi Lilo Manzoni ar putea oferi dovezi, căci Eleonora murise între timp.

Cele două bătrîne nu au fost capabile sau nu doreau să răspundă la întrebări. Făcuseră, oare, un pact aceste femei pentru a ţine ascuns secretul lui Ettore Majorana?

Deoarece două indicii total disparate i-au condus pe investigatori spre Argentina, este foarte posibil ca fizicianul italian să fi plecat într-acolo în 1938 şi nu să se fi retras într-o mănăstire sau să se fi sinucis.

Totodată, există și ideea că tînărul om de știință, simțind amploarea descoperirilor sale cu privire la energia atomică și puterea ei distructivă și temîndu-se de consecințele care ar putea apărea în Europa lui Hitler și Mussolini, a ales fuga și renunțarea la condiția sa de genial savant.

Istoricii au bănuit că Ettore Majorana fie s-a sinucis, fie a decis să dispară pentru a nu contribui la crearea bombei atomice. Acest cercetător a avertizat dinainte că dezvoltarea nucleară ar putea duce la însăși distrugerea umanității. Deci, decizia lui de a dispărea ar fi putut fi una etică. Poate el ar fi putut începe o nouă viață, într-un loc izolat din lume, cu altă identitate și activitate. Cei care l-au cunoscut cel mai bine au exclus imediat sinuciderea, știind că era un catolic practicant cu fervoare.

Ettore Majorana a călătorit în timp?

Există o teorie a conspiraţiei care spune că Majorana nici nu s-a sinucis, nici nu a fost răpit, nici nu a avut vreun accident şi nici n-a fugit în alt colţ al lumii. Mai degrabă, el a fost capabil să dezvolte un mod de a se deplasa prin spațiu și timp. Interesant e faptul că atît tovarășii săi, cît și sora lui au susținut că, în lunile dinaintea dispariției sale subite și neașteptate, Majorana lucra cu febrilitate la ceva foarte important, dar că a evitat să vorbească despre asta.

Unii bănuiesc că acest om de știință ar fi reușit să construiască o mașină care să călătorească în timp. Pentru a confirma acest lucru, trebuie menționat că toate scrisorile de adio scrise de Majorana înainte de dispariție – și care au fost luate drept note de sinucidere – nu indică niciodată că avea de gînd să se sinucidă, nu există nici măcar un indiciu de genul acesta; el îşi exprimă doar regretul că nu va mai comunica cu atît de mulți oameni dragi lui.

În orice caz, dispariția misterioasă a omului care nu a vrut să inventeze bomba atomică continuă să fie o problemă greu de explicat.

Incredibilia.ro