Prima Donna italiană

Rivala unor dive absolute precum Sophia Loren şi Gina Lollobrigida, această Brigitte Bardot a Italiei şi-a petrecut peste şase decenii pe platourile de filmare şi a devenit – chiar şi la cei aproape 79 de ani ai săi – imaginea aniversară a Festivalului de Film de la Cannes 2017.

Cu ocazia ediţiei aniversare a Festivalului de Film de la Cannes (care a împlinit 70 de ani), a fost dat publicităţii, pe 30 Martie, posterul reprezentativ, cu Claudia Cardinale tînără şi retuşată în Photoshop. Lăsînd deoparte scandalul creat pe marginea prelucrării excesive a imaginii divei, nu putem să nu semnalăm alegerea uneia dintre cele mai emblematice actriţe din istoria cinematografică ca simbol al frumuseţii nemuritoare. Dar cum a reuşit Claudia Cardinale să devină una dintre legendarele staruri de cinema? Claude Joséphine Rose Cardinale era încă elevă cînd a fost desemnată Cea mai frumoasă italiancă din Tunisia, ţară în care familia ei trăia de generaţii întregi. Premiul cîştigat de tunisianca cu origini italiene şi franceze consta într-o invitaţie la Festivalul de film de la Veneţia, unde frumoasa adolescentă a fost remarcată de producători faimoşi din industria cinematografică. Fermecaţi pînă peste poate de frumuseţea ei, aceştia i-au propus să se stabilească în Italia pentru a-şi face negreşit debutul pe marele ecran. Surprinzător pentru o tînără provenită dintr-o zonă care n-avea multe de oferit, Claude i-a refuzat politicos. Abia după luni întregi de insistenţe din partea producătorilor, s-a lăsat convinsă şi a dat o şansă actoriei. „Am făcut primul meu film la 16 ani“, îşi aminteşte actriţa. „Regizorul francez René Vautier a venit, într-o bună zi, la şcoala mea, iar un an mai tîrziu filmam deja pentru Goha (1958), cu Omar Sharif.“

Adolescenta nu cunoştea pe-atunci nici o boabă de italiană, dar acest lucru n-a fost un impediment pentru cea care a devenit un adevărat star de cinema din momentul în care a călcat pentru prima dată într-un platou de filmări. A ajutat, ce-i drept, şi faptul că vocea i-a fost dublată la această peliculă şi la multe altele care au urmat. De fapt, a fost protagonista a vreo duzină de filme – printre care şi producţiile de mare succes Rocco and his Brothers (1960) şi Girl with a Suitcase (1961) – pînă cînd i s-a permis să-şi folosească vocea. „Cînd lucram la 8½, Federico Fellini a spus că vrea să audă vocea mea în film. Dar ştiţi de ce am vocea aşa puternică? Cînd eram mică, nu prea vorbeam. Iar atunci cînd vorbeam, de fapt mă certam cu bărbaţii. Voiam să le demonstrez că femeile sunt egale cu ei. Vocea mea e ca a unui bărbat“, povesteşte diva despre începuturile carierei sale. Contrar aparenţelor, însă, nu actoria a fost visul ei dintotdeauna. „De cînd mă ştiu, mi-am dorit să călătoresc“, a recunoscut Cardinale. „Dar mi-am dat seama că actoria nu e altceva decît un paşaport internaţional. Şi am văzut întreaga lume datorită filmelor pe care le-am făcut“, a declarat încîntată.

Ajunsă, aşadar, în Italia, şi-a început studiile în domeniu la Roma, sub supravegherea Tinei Lattanzi, artista care le dubla în italiană pe Greta Garbo, Marlene Dietrich şi Rita Hayworth, dar a renunţat, pe nepusă masă, la imensa oportunitate de-a se lansa în cinematografie. Şi s-a întors, spre surprinderea tuturor, în Tunisia, în 1965, unde a descoperit cu stupoare că era însărcinată. N-a primit vestea cu bucurie, avînd în vedere vîrsta fragedă pe care o avea (18 ani) şi, mai ales, circumstanţele deloc îmbucurătoare în care s-a întîmplat conceperea copilului – rămăsese gravidă în urma unui viol săvîrşit de un francez. Aflînd de situaţia delicată în care se afla frumoasa gravidă – dar şi de şansa nesperată de-a exploata o tînără naivă, cu un potenţial imens –, influentul producător italian Franco Cristaldi s-a oferit s-o ajute pe viitoarea mămică să îl treacă în acte pe copilul Patrick ca fratele lui Cardinale, nu ca pe fiul ei. Însă înţelegerea celor doi a venit la pachet cu un preţ usturător pentru proaspăta mămică – cea care devenise între timp Claudia Cardinale semnase un contract care o obliga, timp de 18 ani, să asculte negreşit de Cristaldi, atît pe plan profesional (îi dicta de la proiectele în care avea voie să se implice, pînă la ce coafură să poarte şi cîte kilograme să cîntărească), cît şi în viaţa de zi cu zi, ca soţ cu acte-n regulă ce-i devenise în 1966.

„Eram atît de naivă, nu ştiam de nici unele! Făceam cîte patru filme pe an şi eram plătită infim“, a recunoscut actriţa mulţi ani mai tîrziu. Inutil să mai spunem că mariajul n-a reuşit decît s-o scutească de ruşinea aducerii pe lume a unui bastard, nimic mai mult, micuţul Patrick fiind, într-un final, adoptat de Cristaldi. Căsnicia nu i-a adus liniştea sufletească la care tînjea, iubirea lipsind cu desăvîrşire între cei doi soţi. Singura împlinire a Claudiei, la acea vreme, era profesia. Încă de la primele cadre trase pe platourile de filmare, Cardinale şi-a luat în serios meseria. Nu-şi dorea să fie catalogată ca o fătucă frumoasă care apare şi ea prin filme (probabil de aceea nici n-a acceptat niciodată să apară nud pe marele ecran), aşa că s-a văzut nevoită să muncească din greu ca să devină actriţă în adevăratul sens al cuvîntului. A îndrăznit să improvizeze cînd lucra cu marele regizor Federico Fellini, nu s-a dat în lături nici de la a-şi schimba drastic înfăţişarea (şi-a tuns pletele în fel şi chip, întocmai cum îi cerea scenariul) şi a insistat de fiecare dată să-şi facă propriile cascadorii. „Scena din Once Upon a Time in the West, cînd mă cert cu Brigitte Bardot, este cît se poate de reală. Toate vînătăile şi zgîrieturile pe care le aveam erau adevărate“, spune cu mîndrie.

Anii ’60 au fost apogeul carierei lui Cardinale, realizînd atunci cîteva dintre capodoperele cinematografiei europene, precum 8½ şi The Leopard. „Am ajuns în Italia într-un moment magic. Am colaborat cu regizori tineri şi foarte talentaţi“, spune făcînd referire la Federico Fellini şi Luchino Visconti. „Cînd lucram cu Visconti aveam impresia că făceam teatru, pe cînd cu Fellini nu era nevoie de scenariu, totul se improviza.“ Asocierea cu un monstru-sacru precum Fellini i-a deschis larg porţile la Hollywood. Iar primul ei rol din Cetatea Filmului, obţinut în 1964, a fost cel din Circus World, unde le-a dat replica lui John Wayne şi Ritei Hayworth. „A fost o experienţă extraordinară tocmai pentru că am avut ocazia să lucrez cu asemenea actori. Plus că nu am folosit efecte speciale, trucaje, eu am fost cea care a interacţionat cu leii din film.“ Cu toate astea, nu şi-a dorit să-şi mute reşedinţa în Statele Unite. „Am locuit la Hollywood o perioadă îndelungată, Paul Newman chiar mi-a oferit o casă în care să stau… Am făcut numeroase filme minunate acolo şi chiar am primit un contract pe termen lung.“ Pe care, cum altfel?!, l-a refuzat, spre uimirea tuturor producătorilor hollywoodieni, care nu i-au înţeles ezitarea. „Sunt europeană“, încearcă ea să explice. „Trebuia să mă întorc în Europa. În adolescenţă, visam să călătoresc în toată lumea, atîta tot…“ Ceea ce a şi făcut. „Am fost singura actriţă care a acceptat să meargă în Amazonia“, povesteşte cu nesaţ despre aventurile ei. „M-au pus să dansez, timp de două ore, avînd numai oameni goi în jurul meu şi m-am conformat“, spune cu mîndrie despre filmările din Brazilia pentru Fitzcarraldo (1982).

Mai mult, în anii ’60 şi ’70, nu de puţine ori se întîmpla să fie singura femeie din echipă. Cum de-a reuşit să răzbată într-o lume a bărbaţilor? „Nu m-a deranjat niciodată să lucrez aproape exclusiv cu bărbaţi. În copilărie, mă băteam tot timpul cu băieţii din simplul motiv că susţineam, cu toată sinceritatea, că femeile le sunt superioare bărbaţilor. Dar recunosc că trebuie să fii foarte puternică pentru a supravieţui în această industrie.“ Adevărul e că şi-a păstrat principiile intacte şi n-a acceptat compromisuri, indiferent cît de tentante au fost anumite proiecte de-a lungul timpului. Integritatea şi seriozitatea de care a dat tot timpul dovadă i-au construit o reputaţie impecabilă în industria cinematografică europeană şi chiar americană.

Bărbaţii faimoşi care i-au făcut curte „Am avut mulţi prieteni, bineînţeles că am avut: Alain Delon, Rock Hudson… Toţi numai prieteni la cataramă!“, spune plină de mister. Dar iubiţi? Curtată de cei mai mari donjuani ai anilor ’60-’70, Claudia Cardinale încearcă să ne convingă că nu s-a cuplat niciodată cu colegii de breaslă.

În ceea ce priveşte fericirea amoroasă, a cunoscut-o abia după ce mariajul cu Franco s-a încheiat (adică în 1975), iar destinul i l-a scos în cale pe regizorul Pasquale Squitieri, „singurul bărbat din viaţa mea“, cum îi spunea. După 42 de ani minunaţi petrecuţi împreună, Claudia şi Pasquale şi-au spus, însă, „Adio!“. Mai exact, pe 18 Februarie 2017, partenerul de viaţă al vedetei s-a stins din viaţă, iar pierderea aproape insuportabilă i-a pricinuit Claudiei o depresie din care cu greu îşi revine. În prezent, Cardinale se menţine ocupată cu responsabilităţile pe care le are ca ambasador UNESCO. „Cînd eşti faimos, ai datoria de a vorbi în numele celor care nu au voce“, declara anul trecut susţinătoarea drepturilor femeilor şi ale copiilor. La aproape 79 de ani, încearcă zi de zi să se menţină cît mai activă. „N-o să mă opresc niciodată“, spunea în urmă cu cîteva luni. „O dată ce te opreşti, pierzi şi pofta de viaţă, iar asta e, pentru mine, o sentinţă chiar mai rea decît moartea.“

OK Magazine