Octogenara cu sapte clase care a scris 9.000 de poezii

Nu trece o zi fără să scrie măcar o poezie. A umplut cu versuri cîteva caiete „studenţeşti“ şi registre. Ana Feraru are 81 de ani şi trăieşte în satul gorjean Cojani, România. A scris pînă acum aproximativ 9.000 de poezii, deşi studiile sale se rezumă la şapte clase. O parte dintre acestea au fost publicat într-un volum, „Poezii-trăiri nemuritoare“, care a apărut anul trecut la Editura „Mirton“ din Timişoara.

„Scriu în fiecare zi. Sunt zile în care scriu şi două sau trei poezii. Reuşesc să compun o poezie de opt strofe în mai puţin de un sfert de oră. Mămică, vă spun un lucru: eu văd trecutul şi prezentul. 81 de Primăveri nu le-am trecut degeaba. Ştiu şi binele şi răul. Am scris 9.000 de poezii pînă acum. Văd un ajutor ceresc că vine şi mă ajută. Mi-a plăcut cel mai mult din trecutul vieţii mele de Mihai Eminescu, dar nu am studiat alţi poeţi“, ne spune poeta octogenară, care are chiar şi un cont de Facebook „Mama Ana Poeta“ de care se ocupă nepoţii.

„Îmi mai citeşte fata ce mai este pe Facebook“, mărturiseşte Ana Feraru, care are cinci nepoţi şi o strănepoată. Îşi doreşte ca poeziile pe care le-a scris să fie împărtăşite şi altora: „Cartea care a apărut anul trecut este un pas înainte în viaţa mea. I-am rugat pe copii să-mi selecteze cîteva poezii din cele 9.000 pe care le-am scris. Îmi doresc ca şi alte poezii pe care le-am scris să fie publicate într-o nouă carte, însă, din păcate, nu prea mai sunt cititori“.

A început să compună poezii după moartea mamei

Femeia a început să scrie versuri după moartea mamei sale, imediat după evenimentele din Decembrie 1989. Poeta ne spune că rimele şi cuvintele îi vin de la Dumnezeu: „Am început să scriu poezii după moartea mamei mele, în anul 1990, la vîrsta de 84 de ani. Dacă scriu o poezie, îmi pare că vorbesc cu cineva. Dacă greşesc o rimă, parcă vine cineva, Dumnezeu din zare, şi repară imediat. Văd o nemurire care ne apără. Consider că vorbesc cu cineva. Văd în univers o putere fără sfîrşit şi de acolo compun ceea ce îmi transmite Dumnezeu. Nu am un gînd fără puterea divină. Am fost o femeie simplă. Nu am făcut rău la nimeni. Aşa sunt băiatul şi fata mea. Nu ştim să duşmănim pe nimeni. Suntem nişte muritori de rînd. Fiecare avem palate şi arginţi, dar suntem şi săraci lipiţi. Suntem toţi muritori de rînd. Trăim şi o să pierim o dată. Oricine ar fi, tînăr sau bătrîn, trebuie să vedem universul, pentru că Dumnezeu ni l-a dăruit pe pămînt ca să-l trăim“.

Ana Feraru scrie în poeziile sale despre divinitate, natură, frumuseţile, dar şi nedreptăţile vieţii. „Inspiraţia îmi vine din experienţa vieţii şi privirile nemuritoare. Am scris mult despre natură, pentru că ea ne ţine pe toţi. Am scris şi despre cei care sunt la putere şi nu-i văd pe săraci“, relatează Ana Feraru.

„Îmi plăcea limba română, dar nu aveam cărţi“

Ana Feraru s-a născut în comuna Bustuchin şi a reuşit să-şi ridice cu multă trudă o casă pe un teren lăsat de mama sa în localitatea Cojani. A avut o viaţă grea, pentru că a provenit dintr-o familie sărmană. „Îmi plăcea la şcoală limba şi literatura română. Nu am avut parte de ea pentru că eram copil sărac. Aveam o colegă din oameni mai înstăriţi şi punea mîna ca să nu mă uit pe cartea ei ca să citesc. Îmi plăcea mult limba română, dar nu aveam cărţi. Învăţam pe tăbliţe. Care avea posibilităţi lua tăbliţe, care nu, nu. Dumnezeu mi-a spus: «Nu ai avut la tinereţe, las' că ai la bătrîneţe». Am urmat doar şapte clase. Mi-a plăcut să învăţ, dar nu am avut posibilităţi materiale“, se destăinuiește poeta octogenară.

„Nu sunt ajutată de poporul român“

A muncit o viaţă la CAP (Cooperativa Agricolă de Producție), dar a rămas fără pensie, pentru că unitatea a refuzat să-i elibereze o adeverinţă, iar, apoi, s-a închis. „Nu am pensie şi nici un venit la 81 de ani. Îl am decît pe Dumnezeu şi de aceea m-am obişnuit să scriu poezii ca să-i spun lui Dumnezeu tot păsul meu. Unii dintre noi suntem marginalizaţi. De exemplu, eu am fost o muncitoare. Am ajutat poporul român, iar eu, la 81 de ani, nu sunt ajutată de poporul român. Se vorbeşte la radio de faptul că sunt mulţi bani. Eu am dus la «bază» pentru poporul român vaci, mînzaţi, curci, porci. Am lucrat la CAP. Puneam ceapă şi în genunchi. Azi mă văd neajutată de poporul român. Ascult ştiri despre politică şi mă rog de multe ori la Dumnezeu să fie bine în ţară. Bătrînii care sunt ca mine nu avem nici un ajutor, iar alţii se lăfăiesc în miliarde şi maşini de lux“, ne spune „Mama Ana Poeta“.

Ca să îşi poată duce existenţa, Ana Feraru se ocupă de creşterea animalelor: are 20 de păsări şi trei porci. „Sunt sănătoasă, slavă Domnului. Nu iau nici o aspirină. Nu am avut probleme de sănătate“, adaugă poeta.

„În România există o mare nepăsare“

„Mama Ana Poeta“ este la curent cu tot ce se întîmplă în ţară. Are o mare durere în suflet, pentru că cei tineri au părăsit satele, care dispar încet: „Văd ţara pustie. Dacă am nevoie de un om în sat să mă ajute că sunt bătrînă, nu am de unde să-l iau, pentru că toţi au plecat peste hotare. În România există o mare nepăsare. Eu sunt în vîrstă şi nu se ştie de azi pe mîine, dar ce facem cu tineretul plecat peste hotare? Unii vin, alţii nu se ştie. Nu ştiu ce dezbinare este aceasta. Cîte lacrimi au fost vărsate de mamele cărora le-au plecat copiii peste hotare? Cîte lacrimi au fost vărsate de copiii cărora părinţii le-au plecat în străinătate? Ce să mai facă bunicii, decît să se gîndească la moarte“.
Ana Feraru nu înţelege de ce românii pleacă în străinătate să acumuleze averi, cînd tot ce iubesc se află în ţară: „Ce să facă muritorul cu aur şi argint, dacă laşi ce este mai drag în ţară. Ce să fac eu cu un sac de bani, dacă eu nu îmi iubesc copiii mei. Bunicii noştri munceau cu degetele crăpate şi nu plecau de lîngă copiii lor. Purtau opinci în picioare şi haine din cînepă, dar nu plecau de lîngă copiii lor. Nouă copiii erau şi pe toţi îi strîngeau la piept“.

Mergi uşor

Uşor, uşor, să lăsăm pasul

Să meargă în timpul lui,

Că toate au a lor venire,

Pasul uşor să-l pui.

Nu te grăbi risipind viaţa,

Că ş-aşa-i trecătoare,

N-o risipi călcînd prea iute,

Că striveşti orice floare.

Priveşte în calea ta frumosul,

Călcînd mai amînat,

Să vezi că toate poartă viaţă